„C-o moarte tot suntem datori”

Versul lui Coșbuc apare în unele transcrieri „C-o moarte toți suntem datori”. Cititorul oscilează între implacabilitatea morții – indiferent ce am face, tot vom muri, muritudinea intră în definiția noastră de oameni, de făpturi vii fiindcă muritoare – și înțelegerea ei ca datorie, cu un sens nu cu totul limpede. Fiindcă beneficiem de „clipa cea repede ce ni s-a dat”, așadar am primit un cec în alb cu scadență necunoscută, suntem datori și se cuvine să restituim împrumutul. Viața e pe credit. Vezi și moartea pe credit a lui Céline. Cum moartea și viața sunt de la început legate („S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte”; „m-am îmbolnăvit de moarte într-o zi când m-am născut”), iar „moartea nu poate fi înţeleasă decât dacă viaţa este simţită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viaţa” (Emil Cioran), agonia devine, în acord cu etimonul grecesc, convalescenţă. Menţinut în platou, sentimentul morţii se cronicizează, datoria devine menire: menirea de a da sens morții ineluctabile prin ceea ce poți clădi în pofida ei, până la ea. Viața se cuvine să fie alegere personalizată, valorantă chiar și în cazul amenințării iminente. O spune Ștefan Gheorghidiu: „De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă [s.m.] moartea; urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă.” Atacând înseamnă, lărgind vast perspectiva, creând. Creația/urma culturală e soluția la moarte a omului.Omul deplin, în viziunea lui Blaga, are de partea sa starea creatoare în pofida duşmanului ereditar, moartea. „Tragismul prăpăstios” al condiţiei umane este frenat de „demnitatea fără seamăn” a gesturilor demiurgice. Hărăzit morţii cu fiecare clipă care trece, omul se poartă ca un nemuritor, în contradicţie cu propria natură. Binele de care este în stare se naşte din cel mai mare Rău, răul definitoriu – moartea. „Omul nu poate sări peste sine însuşi”, dar poate să-şi locuiască durabil efemeritatea.

Să amintesc în paranteză că lectura dublă, nesigură este prezentă și în cazul versului eminescian „Și totuși/totul este trist în lume”. Totuși răspunde lui tot, adică indiferent ce câștiguri putem agonisi în cursul vieții, tristețea rămâne, căci toate sunt trecătoare, efemere; totul e trist, căci amenințat de la început. O spune și Blaga, „pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfârşit”.

Trup și suflet, iată o separare cu totul nerealistă. Trupul omului, cât timp e viu, își datorează viul/viața sângelui pompat de harnica inimă și oxigenului. Fără oxigen, suflarea încetează. Sufletul ca esență sacră a omenescului e un mit durabil, căci pare mai pe înțeles și mai „nobil” decât imaginea trupului ca mecanism care „merge” cu oxigen. Fără combustibil, trupul e un cadavru. Adică e atins de cădere. După o etimologie populară, cadavru/cadaver ar deriva din caro data vermibus, „carne dată viermilor”. Sau, după altă etimologie, e vas gol. Se sugerează, așadar, că doar trupul e muritor, nu și sufletul, acesta definit vag și misterios, ceva ce poate fi dat: „și-a dat sufletul”. Creierul, tabloul de comandă al complexului mecanism al trupului viu, e lăsat în afara discuției. Deși moare și el definitiv și ireversibil în absența combustibilului. Și cade și el precum toată „carnea” muritoare. Dar complexitatea sa năucitoare, aparenta autonomie (zisa populară „capul face, capul trage” recunoaște lapidar conducătorul!) rămân încă un mister. De unde și neputința de a înțelege moartea însăși. Trupul e muritor și se întoarce printre elementele pământului (pe care nu le-a părăsit niciodată, de altminteri!); dar ce se întâmplă cu urzeala de conexiuni, de imaginație, de invenție, cum se poate opri pur și simplu, cum poate dispărea?

Reluând, la naștere primești cu împrumut nu viața, ci moartea. Ea te urmărește ca datorie cu dobândă crescătoare, dar cu o scadență în alb, amăgitoare și fatală. Dacă ni se dă, ea poate fi și luată (de un ucigaș, ori chiar de posesorul ei sinucigaș). De observat nesiguranța lexicală, vagul care înconjoară viața, moartea, sufletul. Și o stranie negustorie subtextuală. Viața ți se dă, cu nuanța de dar implicită, însă ți-o poți lua și tu singur. Poți să-ți dai viața pentru o cauză.Sufletul, ca suflare – a venit într-un suflet; a scos sufletul din mine etc.–,poate însemna și viață (a-și da sufletul), caracter (suflet generos), locuitor (sat cu 500 de suflete) etc. În sensul de „substanță spirituală și nemuritoare”, fără să intru în detalii filosofice și teologice, rețin doar că sufletul e înțeles ca sinonim pentru spirit (deși sufletul pare mai lumesc, spiritul mai legat de celestitate), minte sau sine, dar și ca un concept fictiv, un construct acoperind o realitate care scapă unei descrieri ferme. Perspectiva creștină descrie omul ca alcătuire de trup hărăzit pulberii și suflet întors, după moarte, la divinitatea care l-a creat. Eu îl cred pe Lucretius: suntem uniunea dintre gând şi trup. Această uniune dintre materie şi spirit este viaţa în accepţiunea accesibilă omului. Deocamdată. Sufletul nu este un atribut al omului, ci rezultatul activităţii sale asupra lumii şi asupra sinelui, adică efectul cunoaşterii.

În vorbirea comună, sufletul a ajuns epitet abstract, absolut, nec plus ultra. Tot mai des întâlnesc evaluări care exclud orice comentariu critic, suficiente și emfatice: poezie de suflet, întâlnire de suflet. Sau mulțumesc din suflet. Deși omul e trup și suflet, doar așa fiind întreg, se vorbește despre oameni fără suflet. Mai mult, chiar dacă a-ți da sufletul înseamnă a muri, sufletul (ce-o fi el!) părăsind trupul, există în viață și literatură cazuri celebre de oameni care și-au vândut sufletul. La propriu sau la figurat, sperând foloase necuvenite. Dar cel care își vinde sufletul rămâne, în mod straniu, întreg. Nu moartea îl paște, ci oarecum dezumanizarea, ieșirea de sub legi morale tradiționale. În cazuri extreme, plătești cu viața.

Omul e surprins de moarte fiindcă ştiinţa morţii nu e înnăscută. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Insuportabil şi dătător de panică, „fără-răspunsul” ei se cere „muşamalizat” prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Însă întrebările asupra morţii pun fiinţa în relaţie cu timpul şi veşnicia; ele alcătuiesc duşmanul fărăde care direcţia, sensul, voinţa vieţii s-ar tulbura. Timpul care ia vamă e un soi de recuperator al datoriei. Dacă muritudinea este preschimbată în blazon, trecerea însăşi este resimţită ca alegere deliberată, ca lucrare anume, ca auto-poiesis: „Mă îndemn să fiu / şi o clipă mai sunt”.

Greu definibilă, viaţa are avantajul că e „trăită”, că este ceea ce se petrece în prezenţa „uniunii trup-spirit” şi, prin urmare, chiar contradictorii şi discutabile, semnalmentele ei s-au precizat de către martori implicaţi direct. Experienţă la mâna a doua, moartea e comentariu suspendat, hermeneutică absolută, interpretare în absenţa „textului”, ţinându-i locul. Ea este ceea ce se crede (se spune) despre ea – în regim imaginant – la un moment dat. Tocmai de aceea, poate fi definitorie pentru o societate şi se poate afirma, pe drept cuvânt, că omul nu e doar opera uneltelor sale, ci şi a mormântului (Edgar Morin).

Facultatea de a gândi veşnicia a dus la concluzia că trupul muritor e un accident din care se poate, la o adică, ieşi. „Însoţirea” trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieţi conjugale furtunoase (Jankélévitch), n-are la îndemână divorţul. Căci, despărţite, cele două nu pot trăi şi nu există nicio singură dovadă că ar putea-o face. În Phaidon, trupul e cel care ne face să depindem: supus nevoilor şi plăcerilor, opacizează transparenţa înţeleptului. Dar argumentele lui Socrate se spun cu jumătate de gură, cu o uşurătate a decurgerii lor care lasă să se presupună că adevărul ar putea fi, la fel de bine, altul. Divorţul, revenind la comparaţia de mai sus, nu e o soluţie. Contradicţia fiinţei nu e rezolvată prin moarte, căci aceasta rupe un tot, totul pus mereu la îndoială de religii şi filosofii. Deşi omul e hărăzit morţii de la naştere şi moare încet, dacă moarte treptată e numită îmbătrânirea, totuşi Moartea, ea, e moarte pur şi simplu, suprimare a fiinţei întregului, „căci morți sunt cei muriți”. Dincolo de moarte nu mai e decât amintirea din mintea celor vii, care abuzează de facultatea ei de a visa veşnicia şi ţese poveşti despre un dincolo amăgitor. Spaima de moarte secondată de capacitatea de a gândi, oricât de aproximativ, infinitul îl îndepărtează pe om de adevărul său destinal şi-l împiedică să-şi organizeze deplin viaţa în limitele muritudinii sale.

Deşi, în Phaidon, problema nemuririi sufletului rămâne deschisă, căci discipolii nu pot fi pe deplin convinşi, dialogul poate fi citit ca elogiu al gândului, al gândirii. Umbra de ambiguitate cu care răspunde provocărilor discipolilor ar putea să însemne că nu asta voia să lase în urma sa – încrederea în nemurirea sufletului –, ci ideea că moneda cea mai bună de măsurat toate câte sunt pe lume e gândirea. Şi că gândirea e, înainte de toate, gând despre moarte. Viaţa-trup şi moartea-suflet sunt complementare, nicio dovadă alta decât speranţa nu poate fi adusă că independenţa lor e accesibilă omului. Cebes ştie că trupul „moare mereu”, că, altfel spus, viaţa conţine moartea şi o creşte în sine. Socrate nu aduce argumente, ci ipoteze: „am crezut că”, şi lasă problema suspendată. Rămâne în picioare un singur sfat: „trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne împărtăşi, cât suntem în viaţă [subl. mea], din virtute şi înţelepciune.”

Faţă în faţă cu moartea, toate textele omului sunt ficţiuni. Indiferent că pornesc de la datele furnizate, dibuind, de ştiinţă ori de la cele extrase din trăirea pură şi simplă secondată de talentul scriitoricesc. „Nu e destul că umbrele morţii renasc în ciuda noastră: trebuie să le aducem de bună voie în lumină” (Georges Bataille). A lua în cătare lucrurile, a-ţi aţinti privirea asupra lor înseamnă a le despărţi de starea confuză, „colectivă”, a ne-gândului. Privindu-ţi trupul trecător şi gândind asupra lui detaşat, faci „ucenicie întru moarte”.

Ritualul funerar nu lasă materia să-şi desăvârşească lucrarea „dezonorantă” pentru cel mort, ci ia în seama ei sfârşitul, îl închide într-un spectacol complicat prin care dispărutul să pară că „s-a întors la sine”. E un scenariu de îndepărtat gândul morţii, nu de aprop(r)iat. Toate gesturile – complicate, fastuoase, împodobite – pe care le presupune lucrarea ultimă a familiei ori a comunităţii în jurul celui mort au în vedere şi „onoarea” celui tocmai intrat în descompunere, înhăţat de materia fără „etică”, dar şi, mai ales, confortul celor care i-au supravieţuit deocamdată. Chiar acest deocamdată trebuie uitat. Ritualul e al uitării. Împlinit în toate amănuntele sale, pare o faptă dusă la bun sfârşit, care îndepărtează însăşi ideea de sfârşit. Priveliştea destrămării progresive nu e dezonorantă pentru cel mort. Am văzut, pe un canal muzical, un clip care reproducea într-o nemişcare „vie” drumul de la embrion la oasele albite de vreme şi roase de vremuri. Lecţia mi s-a părut de o extraordinară puritate. Lucrarea materiei nu avea nimic înfricoşător, era pagină de istorie, filosofie a trecerii, seninătate cosmică şi avertisment discret.

În studii remarcabile asupra morţii, se vorbeşte despre nevoia de a elibera moartea şi de a o reintegra devenirii sociale, despre restabilirea integralităţii omului printr-o veritabilă reformă care să-l ajute să-şi regăsească „existenţa destinală”, să trăiască activ şi responsabil cu propria moarte. Doar moartea asumată dă sens şi organizare societăţii umane. Salvată mitului, falsei evidenţe şi falsului mister, „copernicizată” (Edgar Morin), moartea este trăsătura cea mai umană. Să mori şi să ştii că mori, iată o posibilă definiţie a omului. Eliberat de speranţă, omul poate trăi cultural, adică sub semnul morţii iminente şi al datoriei sale de a trăi deplin timpul care i s-a dat, de a trăi creator – lucid şi expresiv.

Apărut în România literară 18/2024