Cu o răsucire rapidă, mă întorc în vis. Slujba zilei mai poate aştepta: n-am terminat ce aveam de terminat în slujba de noapte. Piaţa mi se deschide la picioare. Case zvelte, albăstrii-verzui, stau roată, ca-ntr-o horă. Privesc printre două clădiri, văd parcul, pomii, movila de pe care tocmai am coborât atrasă de căldura oraşului. Nu se aude nici un zgomot, ca-ntr-un film cu sonorul oprit. Peste drum, o vitrină acoperită de colb. Pânze de păianjen abia mă lasă să ghicesc rafturile pline cu statuete de-o şchioapă, figurine de lut lucrate cu delicateţea unor fildeşuri. Şterg ochiul de geam cât să le pot privi mai bine. Îmi dau seama că încă nu am traversat piaţa, nu le pot vedea. Dau filmul înapoi. Pun un picior pe marginea bordurii, apoi celălalt. Fac primul pas. Asfaltul nu mă ţine, e o mâzgă verzui-negricioasă, călduţă; mai fac un pas, trebuie să ajung dincolo, îmi dau drumul iute în apa mocirloasă şi înaintez cât pot de repede, să scurtez atingerea. Îmi ajunge până la piept, inima îmi bate în gât, mă sufoc, îmi ţin respiraţia şi fac ultimii paşi. S-a întunecat. Drumul coteşte după un deal, o râpă acoperită pe-o parte de tufişuri, e tot mai întuneric, abia dibui cărarea, piciorul alunecă, mă poticnesc, cad, mă ridic şi încerc să fug, nu pot înainta, picioarele nu mă ascultă, mă târăsc greoi, abia de mişc un centimetru sau doi, e beznă. Tata apare grăbit de după colţ, e palid, mă anunţă că apele vin mari, să mergem, mama ne aşteaptă, e singură. Fugim împreună printre blocuri, străbatem coridoare lungi, în penumbră, ajungem sus, într-o încăpere a nu ştiu cui, la etaj. La ultimul etaj, îmi zic. Pe geam se vede puhoiul, ape vineţii se năpustesc din toate părţile, e prea târziu, nu mai ajungem, mama nu e aici, am greşit drumul. Stăm alături şi privim valurile tighelite cu spumă, apele duc cu ele mobile, oameni umflaţi şi vineţi, flori răvăşite, cărţi, clădirea huruie prelung. Cade.

Îmi ridic uşor genunchii la piept şi încep să plutesc la o şchioapă deasupra câmpului – zborul meu nu e niciodată înalt, se petrece în locuri cu iarbă şi flori, cu fântâni şi tufe înflorite, aproape de pământ. Îmi zic, fericită, uite că zbor şi nu e în vis, ce încântare, eu care crezusem că numai în vis pot zbura! Sunt atât de sigură că e aievea, încât mă trezesc cu ochii plini de lacrimi. Lacrimile dezamăgirii. Plânsul începe în somn, vreau să revin în starea de veghe pentru a verifica iute realitatea zborului, mi-e inima îndoită, căci ţin minte „deja” că nu-i adevărat. Şi nu-i!

Mă întorc în vis. Sunt în gârlejul pivniţei, trebuie să cobor adânc, adânc, iar jos sunt făpturi tăcute, fără ochi, ameninţătoare. Le cunosc, am mai fost aici, în visul ăsta. Lumânări, umbre transparente, aşteptări fără nume. Mă refugiez pe verande înalte, lanţuri de verande fără balustrade, alunec, cad, secundele nesfârşite ale căderii, cu inima cât un purice, gâtuită, înnebunită de groaza atingerii pământului şi dorind să se întâmple odată. Să ies din lumea-care-cade.

Sunt, iarăşi, în casa-cu-multe-încăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi în aşteptare, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Ajung, în fine, în ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Acolo mă aşteaptă uşa care nu poate fi încuiată, care deschide ameninţător şi nu poate fi închisă, aruncând în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi. Mă zbat s-o prind în ţâţâni, s-o fac să stea în canat, să închidă, să apere. În van. Cade, e îngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frântă înainte de a ajunge jos, lăsându-mă între etaje, cu golul dedesubt. Fac un efort, mă întorc la uşa cea mare, de la intrare, să refac drumul, să încerc lecturi cu final fericit. Nu mai e casa mea. Deschid încet şi intru. Lanţ de încăperi tăcute, cu mobile elegante şi reci. Trec repede dintr-una în cealaltă, ştiu că altceva caut. Ajung la ultima încăpere. E goală, înaltă, cu pereţii vopsiţi în pete roşu-sângeriu şi verde-fiere, culori putrede şi vii, care nu au nevoie de privirea mea. Deschid uşa înaltăcu un scârţâit atât de puternic, încât ştiu deja că voi fi descoperită, ştiu că nu sunt la mine, că am intrat pe un teritoriu străin.Mă izbeşte mirosul de alge, de soare. O plajă îngustă, caldă, cu nisip mărunt, câţiva copaci răzleţi lângă o stâncă joasă, cenuşie, şi Marea. Valuri vineţii tighelite cu spumă albă, pure, vin şi se sparg la picioarele mele. Privesc orizontul de o limpezime ireală, ca un geam de acvariu, trag în piept mirosul sărat şi proaspăt al mării. Se aude foşnetul palmierilor de pe mal, dar şi paşii grăbiţi, nervoşi, ai cuiva. Apare, ţăcănind din tocuri, o femeie mică, negricioasă, aspră. Se înfige la un pas de mine şi se răsteşte ascuţit, isteric: nu am ce căuta acolo, e casa ei, plaja ei, nu pot intra aşa, ca la mine acasă, oriunde mi se năzare. O privesc peste umăr, apoi mă întorc încet spre ea, cu o lentoare calculată, prelungesc gestul anume, zâmbesc alb, mijesc ochii amuzată, ştiu deja ce-i voi spune. E însoţită de încă doi sau trei oameni fără chip, nu-i iau în seamă nici pe ei. Mă aplec încet spre ea, o prind uşor de obraz şi îi şoptesc blând, degustând îndelung clipa, simţindu-i aromele iuţi pe vârful limbii: „Îmi pare rău, îmi pare tare rău, văd cât eşti de supărată şi ştiu, o, ştiu prea bine că n-o să mă crezi, dar stau aici cât poftesc, nu poţi să mă împiedici, fiindcă, ha, ha, eşti în visul meu, nu exişti cu adevărat… Iar aici, eu sunt stăpână! O las să-şi rumege uimirea. Mă aşez pe nisipul călduţ…

De după stâncă, apare, pufăind tacticos, un tren vechi, o mocăniţă, cu o locomotivă neagră şi zgomotoasă. La colţul străduţei, trenul opreşte în alai de vălătuci albi, iar mecanicul coboară şi-mi aduce o pereche de pantofiori roz, de mătase. Nu sunt pentru mine, dar ştiu despre ce e vorba. Trenul pleacă, dispare şuierând pe uşa casei străine.