Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Trădarea traducerii


Ca în titlul lui Erasmus, Laus Stultitiae, profit de sensul ambiguu și ușor de înțeles pe dos. În pamfletul lui Erasmus, nu despre un elogiu adus Prostiei este vorba, ci despre lauda pe care și-o aduce sieși Prostia. Tot astfel, nu în primul rând despre faptul că orice traducere trădează voi vorbi (traduttore – traditore), ci și despre cum este ea însăși (sau purtătorii ei) trădată, adesea chiar prin bună lucrare proprie.



De câte ori aud traducători români plângându-se de statutul lor ingrat, de prea mărunta onoare/recunoaștere de care se bucură, le amintesc că, în România, traducătorii sunt membri ai Uniunii Scriitorilor cu drepturi egale, că, dintotdeauna, româna a fost promptă în a aduce valori universale în ograda ei, dovedindu-și capacitatea de adaptare, mlădierea, expresivitatea. Că, deși nu rostite neapărat în gura mare, recunoștința și recunoașterea există. Sigur, o vagă tristețe m-a fulgerat și pe mine când am citit pagini întregi lăudând splendidele eseuri ale lui Marcel Moreau fără a mi se pomeni măcar numele. Lucrurile sunt, însă, mai complicate decât bănuim.



S-o luăm pe rând. La începutul carierei de cititor, ești mai puțin conștient de identitatea și de însemnătatea autorului, ca să nu mai vorbim de existența traducătorului, pe care o ignori dezinvolt. Pe vremea când citeam/înfulecam, în biblioteca din Agnita, rafturi de cărți străine: Balzac, Mark Twain, Jules Verne, Cehov, Turgheniev etc., etc., aveam bănuiala nici măcar conștientizată că aceștia, de bună seamă, au scris românește.



Mai târziu, când aceste „detalii” își căpătaseră treptat copleșitoarea însemnătate, pe traducătorul bun (doar despre traduceri bune și foarte bune vorbesc aici!) îl remarcam în primele pagini ale cărții, încântată de frumusețea și fluența limbii române oglinditoare, dar îl „uitam” de îndată ce intram mai adânc în text. Așa s-a întâmplat cu Memorialul de la Mafra, unde Mioara Caragea se retrăgea discret lăsându-l pe portughez „singur” la întâlnirea cu mine. Sau cu Jana Balacciu Matei și Jaume Cabré, cel din Confiteor. Ori cu Anamaria Pop și Harmonia caelestis a lui Esterházy. Frumusețea acestor traduceri care îmi făceau accesibile niște splendide cărți lucra oarecum împotriva traducătorilor înșiși.



De aici, imediat ideea că traducătorul este asemeni marilor actori. Știința, arta lor de a împielița personaje străine, diverse duc la aceeași reacție a degustătorului. În primele minute ale filmului Omul Vineri/ Man Friday, Peter O Toole e acolo, pe plajă, și te minunezi de jocul lui. Încet-încet, el dispare și lasă în loc un Robinson viu și credibil. Dincolo de implicita imprecizie a actului transpunerii dintr-o limbă în alta, traducerea bună e înzestrată cu o extraordinară știință a camuflajului. Ea îmbrățișează textul străin și îi țese o haină nouă cât mai apropiată de arta originalului. Face efortul de a reproduce cât mai fidel atmosferă, sonorități, înțelesuri și subînțelesuri. Dar nu-și pierde niciodată identitatea fiindcă nici nu poate s-o facă. Ca și actorul, care are o voce (oribile filmele care dublează originalul acoperind, inevitabil stângaci, vocea actorului, anulând astfel unul dintre semnalmentele de primă valoare ale artei sale!), o statură, o mimică și gesturi ale sale răzbătând discret prin coaja oricărui personaj întrupat, traducătorul e prezent în cele mai fine interstiții ale traducerii cu știința sa, cu enciclopedia personală, cu harul său. E un scriitor care stăpânește arta scrisului și un cititor, poate cel mai apropiat de text și de subtextele sale. Orice interpretare e, în fond, o traducere. Să spun aici, în treacăt, că viața omului e lanț de „traduceri” ale semnelor care îl înconjoară. Criticul însuși e un traducător pe limba lui al texului cărții comentate. Tot în treacăt, să mai spun că noi comunicăm „traducând” pe înțelesul nostru spusele celorlalți, nicidecum feriți de nesiguranță și de erori de înțelegere (Ce vrei să zici? Vrei să spui că…?). Un mic documentar despre octopus (caracatiță), despre cum „dispare” împrumutând rapid culorile și forma mediului, prefăcându-se în piatră, coral ori pește, vorbește despre aceeași perfecționată știință a supraviețuirii. Traducerea, și ea, are șansa să dureze, să fie acceptată și înalt evaluată dacă știe să pară că dispare sub original, că e chiar originalul. Dacă își pregătește ei însăși uitarea, semn suprem al excepționalității.



Traducătorii sunt cei care leagă limbile pământului între ele recurgând la împielițări/măști în care cititorii se încred.Când, în anii 90, lansam la Literele clujene cartea lui Marcel Moreau Discurs contra piedicilor, încântat de primirea care i s-a făcut, de mulțimea tinerilor care îl înconjuraseră cu emoție, el mi-a spus, un pic pe gânduri: „Irina, cititorii români nu mă iubesc pentru cuvintele mele, ci pentru cuvintele tale”; „Cuvintele mele se nasc de două ori: când le scriu şi când le traduci. Cuvintele mele sunt norocoase, iar eu fericit...” Nu e un autor uşor de tradus. Cu atât mai încântătoare truda traducătorului. Când descoperi o soluţie bună pentru un impas, încântarea e fără margini. Avea, îmi amintesc, un joc cu dieux şi adieux, la care am tot gândit zile în şir. Am găsit într-o noapte soluţia: sfinţiri/asfinţiri! Convenabilă, dar nu perfectă.



În fond, nu există și nu poate să existe traducere perfectă. La trecerea dintr-o limbă în alta rămâne un rest, oricât de mic ar fi acesta. La un moment dat, comparam mai multele traduceri ale Corbului lui Poe, încercând să spun care e, din punctul meu de vedere, cea mai bună. Concluzia s-a impus de la sine: The Raven este miezul tare al unei largi comunități de poeme care îl transpun în toate limbile pământului în variante cu diferențe de neocolit. Așa se întâmplă cu toate cărțile mari. Ele acceptă oricâte transpuneri în alte limbi și rămân intacte, deși învăluite într-un halou de valențe care permit universalizarea.



Să amintesc aici că limbajul îşi păstrează intact şi crizic dublul aspect – el constituie, prin semne, un univers de fapte şi obiecte, un referent, dar îngăduie transformarea acestui referent în semne ale stărilor de spirit şi de suflet ale omului. Obiectivitatea sa se însoţeşte cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei vorbitoare. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. Ca fiinţă gânditoare a inventat limbajul pentru a-şi exprima gândurile, potrivind cuvinte pe o structură a competenţei intelectuale deja existentă, un soi de „limbă” încrustată în creierul uman (lingua mentalis) printr-o dispoziţie genetică. Popoarele deţin o structură fundamentală, arhetipală de corelare a limbii cu lumea – de aceea sunt posibile traducerile –, dar e la fel de evident că există nuanţări specifice fiecărui popor în parte. Limba reflectă un mod de gândire, iar acesta este modelat de cuvinte. Rămânerea în urmă a formelor limbii face ca limba să fie conservatoare şi să dobândească structuri aproape „magice”, câteodată intraductibile, în care vorbitorii se recunosc şi la care ţin ca la nişte legitimări obscure ale eului etnic. Sigur, îmi dau seama că vorbesc despre generația mea. Când liceenii de azi nu mai știu ce înseamnă de bună seamă ori sforțare e limpede căstarea de veghe a încetat, că firul s-a rupt.



În Language (1921), Edward Sapir afirmă net teza relaţiei dintre limbaj şi perspectiva asupra lumii: fiinţele umane nu trăiesc doar în lumea obiectivă, nici doar în lumea activităţii sociale în sensul uzual al termenului, ci sunt, în mare măsură, la cheremul limbii particulare care a devenit mijlocul de expresie al societăţii lor. Vedem şi auzim cutare sau cutare lucru, trăim, adică, anume experienţe din pricina obişnuinţelor de limbaj ale comunităţii noastre, care predispune la anumite interpretări şi nu la altele. Elevul său, Whorf, merge mai departe, considerând că limbajul determină percepţia. Altfel spus, enunţă un nou principiu al relativităţii pornind de la legătura dintre limbaj şi gândire (mentalitate, viziune asupra lumii):     „Lumea ni se prezintă ca un flux caleidoscopic de impresii care trebuie să fie organizat de spiritele noastre şi asta, în mare măsură, prin sistemele lingvistice”. Locutorii, dar şi limba, sunt influenţaţi de mediul fizic şi social. Sapir oferă exemplul celebru al celor 40 de cuvinte de care dispune eschimosul pentru a denumi zăpada. Element esenţial al spaţiului său existenţial, zăpada are nuanţe cărora, numindu-le, eschimosul le conferă realitate. Mediul fizic pretinde diferenţieri subtile, iar numele – cele 40! – pun ordine într-o realitate altminteri monotonă. Albul zăpezii este „alb ca zăpada” pentru cei locuind în zone în care ninsoarea e o intemperie ca oricare alta. Când zăpada e mediul însuşi, cadrul, peisajul, materialul de construcţie etc., ea trebuie rânduită de cuvintele omeneşti, de gândul vorbit al omului. Aztecii, în schimb, au un singur cuvânt pentru zăpadă, gheaţă, rece! Le era destul.



Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenţei: „Simplul fapt de a poseda o limbă în comun constituie un simbol extrem de puternic al solidarităţii sociale care uneşte indivizii locutori ai acestei limbi”; „Să spui «vorbeşte ca noi» înseamnă a spune «e unul de-ai noştri».” „Nici un individ, crede Whorf, nu e liber să descrie natura cu o imparţialitate absolută; dimpotrivă, e forţat să subscrie la anumite moduri de interpretare chiar şi atunci când se crede mai liber”.



De la Humboldt încoace, se crede că niciun cuvânt dintr-o limbă nu e perfect echivalent cu unul din altă limbă, că există un „geniu” al fiecărei limbi, un mod strict şi rigid de „a vedea, a organiza şi a interpreta lumea” (Weltansichten); totuşi, se crede la fel de puternic în posibilitatea traducerilor dintr-o limbă în alta. Umberto Eco (În căutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului ca pe teritoriu în care oamenii ar înţelege limba celorlalţi, fără a o putea vorbi, căci ar utiliza „geniul” european, „adică universul cultural pe care fiecare îl exprimă atunci când vorbeşte limba propriilor strămoşi şi a propriei tradiţii”. Pentru Descartes, semnificaţiile confuze pe care le propun limbile diferite sunt „nori în faţa ochilor”. Nu poţi fi niciodată sigur că celălalt a înţeles perfect ce spui, indiferent că apelezi la traduceri ori vorbeşti aceeaşi limbă „vie”, deci nestatornică, alunecoasă.



Îmi vine în minte un exemplu. În poezia lui Esenin, mesteacănul are un loc privilegiat, precum teiul eminescian. Veritabil axis mundi, el organizează în jurul său un întreg univers – satul, copilăria, dragostele, înstrăinarea etc. Zvelt, delicat, tremurător, alimentează un motiv poetic de extraordinară pregnanţă. Pentru cititorul traducerilor româneşti, el are aparenţă oximoronică. Forţa sa masculină îşi adjudecă determinări feminine – fragilitate, alint, senzualitate, şăgălnicie. Când „vântul prinde-un mesteacăn de poale / şi-l despoaie de jos până sus”, imaginea e şocantă. Lucrurile stau aşa doar în traducerea românească! Dacă cititorul român ştie că mesteacănul – berioza – e feminin în limba rusă, toate versurile care-l evocă îşi redobândesc logica. Versuri precum: „Câţi mesteceni cu sânii lor goi, / Ce i-aş strânge la piept în zăvoi” îşi recapătă firescul.



Imperfecţiunile inevitabile ale transpunerii dintr-o limbă în alta îşi au şi ele farmecul lor – sunt provocatoare, te ajută să vezi mai adânc în specificul fiecărei limbi. Apoi, să citeşti ceva interesant într-o limbă inaccesibilă aproapelui tău şi să intermediezi „lectura” lui înseamnă să fii, iarăşi, bun-conducător-de-texte. Nu e vorba doar de contactul direct cu viaţa altor limbi, ci şi de sentimentul că pătrunzi în locuri secrete, în ciudate mansarde necunoscute altora, pline de comori. Traducerea e o scormonire palpitantă din care ieşi întotdeauna îmbogăţit.



Şi, lucru deloc mărunt – afli minuni despre propria limbă.



Apărut în România literară 15/2024

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară