Irina Petraș http://www.irinapetras.ro/ Noutăți în site La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Starea-prozei_33_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Starea-prozei_33_pg_lazi.html Am făcut nu de mult un „inventar” al literaturii române din ultimele două secole. Am descoperit – în ciuda tuturor iluziilor sau în pas cu firescul lor – ceea ce ştiam deja: continuitate; absenţă, în durata lungă a istoriei literare, a rupturilor notabile, a golurilor; o apariţie de opere-de-reţinut-pe-raftul-de-sus de o uimitoare ritmicitate, indiferentă la răsturnările „istorice”; modificare periodică a paradigmei, dar şi o reluare, tot periodică, subterană, a unor teme, a celor „eterne”, deloc subţiate de acumularea deceniilor, secolelor. Tinerii vor, de fiecare dată, să scrie altfel. Sfârşesc, în cazurile fericite, scriind la fel. Adică expresiv şi memorabil, inteligent şi tensionat, aşezat şi crizic. Indiferent de varietatea şi ineditul formelor pe care le exaltă, dacă sunt în stare să câştige pariul cu limba română ca instrument de descriere nuanţată a lumii, istoria îi va aşeza la aceeaşi unică masă. Mă tem că nu s-a schimbat decât densitatea de cărţi de proză pe metru pătrat de posibil cititor. În interbelic ori în anii 60-70, când s-au scris aşa-numitele „mari romane” ale literaturii române, contestările, punerile la îndoială, excluderile din topuri ad-hoc erau, proporţional, la fel de multe. Oricum, tinereţea nu ţine neapărat de vârsta biologică, iar înţelepciunea nu e automat o calitate a bătrâneţii. De îmbătrânit, nu îmbătrânesc decât cei lăudaţi excesiv la ieşirea în arenă. Li se dă de înţeles că „au ajuns”, când ar trebui să le fie lăudat, cu entuziasm, dar şi cu îndoiala care lasă loc creşterilor viitoare, începutul drumului. Şi o observaţie asupra căreia voi reveni pe larg cu altă ocazie: hulpav consumator de viziuni de-a gata, fie ele filme, reclame, lume virtuală, scriitorul de azi nu le mai poate concura decât aruncându-se în vârtej. Va trece, de aceea, prin faza mizerabilistă a denegării – totul îi „pute” în lume, în limbă, în scrisul predecesorilor. E o greaţă pozitivă, în cele din urmă, fiindcă ţine trează contradicţia, înfruntarea. Pasul următor e al secretării naturalist-onirice a propriilor date biografice/existenţiale în chiar miezul viziunilor străine. La optzeciştii livreşti şi ironici, că totul s-a scris era încă o constatare soft; oars combinatoria încântată de propriile performanţe putea ţine încă loc de spunere inedită, originală. Acum, scriitorul tânăr a ajuns la saţ, el face inventare abulice ale invaziei pe care o suportă/degustă şi abia de mai poate strecura icuri personalizate ale captivităţii sale cathoptrice. Revenind: îndată după 1989, proza românească intră într-un con de umbră. Primplanul e ocupat de jurnalele detenţiilor şi de operele cenzurate. Editate acum, au în ele ceva senzaţional şi îngăduit, care le scade din forţa de a cutremura. Tot acum, se reeditează în tiraje de salon romanele deceniilor şapte şi opt, apărute atunci în tiraje de masă. Rezistenţa lor în timp se datorează ambiguităţii bogate la care recurgeau. Aveau în ele şi conjunctura, şi contextul. Foarte pe scurt, se poate observa că romanele de dinainte de 1989 sunt încărcate de mize sociale şi politice, interesate de Istoria mare şi de trecut, în stilul (parţial) esopic al realismului romanesc. Cele din primii ani de după ’89 sunt probe că proza nu se acomodează din mers deschiderii. Intimidată de nesfârşitele certuri canonice, de noile teze şi cenzuri, de etalonul est-etic aplicat abuziv şi fără nuanţă, continuă maniera parabolică, se refugiază în povestirea cu tâlc, atemporală, ori, cel mult, încearcă să se alinieze modei „sexului care vorbeşte”. Aşa se face că deceniul 9, al doilea obsedant deceniu românesc, nu îşi găseşte degrabă oglinda potrivită. „Realitatea” sa nu e încă lucid digerată pentru a deveni materie romanescă. Lucrurile se schimbă după 2005-6. Scriitori din generaţii diferite aduc proza românească la zi. Cărţile mai vârstnicilor sunt construite pe o „opoziţie complementară” – posomorala cu accente groteşti-hilare a orizontului politic e contracarată cu un tratament erotico-senzual, din mai multe puncte de vedere „oprit” şi cu atât mai eficient. Totodată, subminând ori condimentând Politica respectiv Erosul, freamătă, insistent şi consistent, un al treilea palier, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Prozatorii care în 1989 erau adolescenţi sunt, adesea, hărţuiţi între ceea ce deprinseseră deja, crizic, traumatizant, din realitatea socială, politică şi culturală în care s-au format şi ceea ce lumea cea nouă le oferea dintr-o dată, derutându-i. Scrisul lor e de tranziţie, are nevoie să demonstreze, să tranşeze, traversează acomodări din mers, nu totdeauna line. În schimb, cei abia născuţi în preajma lui 1989 nu mai sunt marcaţi de datoria desprinderii de un anume trecut, au voci noi şi echilibrate, cu amintiri livreşti ori dezinvolt personalizate despre comunism şi cu o adaptare sigură, firească la un alt fel de lume. Dacă proza optzecistă era încadrabilă unei direcţii pe care am numit-o homeopatică – tratamentul fabulatoriu încerca o „vindecare” a cenuşiului cotidian prin recurs la doze infinitezimale de cenuşiu cotidian –, proza ultimilor ani e, mai degrabă, subsumabilă unei direcţii alopatice. Constat o anume aplecare a ultimului deceniu, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate. Romanul „istoric” îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată, „măsluită” în sensul larg pe care îl comportă orice interpretare), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, nu cu totul străină de practica detectivistică. Întoarcerea şi fuga se întâmplă în aceste romane în spaţiu (locul-cel-larg, gândit, inevitabil, cu o jumătate de gând, căci simţurile înşală de îndată ce privim dincolo de lungimea braţului nostru întins) şi în loc (lumea-cea-mică a prejmei şi împrejurului). Mijlocul cel mai personalizat de descriere în toate aceste cărţi de re-locuire este comparaţia – ea înaintează, prin definiţie, exclusiv prin identificarea unor recurenţe. Presupune antecedente, o istorie, un trecut, chiar dacă lacunare şi remaniabile. Act cognitiv in progress, comparaţia are „cazier” intelectual şi o lungă disponibilitate pentru reveniri. Întoarcerea spre un trecut aşezat şi calm (cel puţin din perspectiva noastră!!) nu e decât firească în epoci de posomorâre a orizontului, de opacizare a viitorului. Există astăzi o aşteptare vastă pentru lucruri mai puţin aspre, mai puţin colţuroase, mai puţin problematice decât realitatea şi ficţiunea ei din ultima vreme. În anii ’80, „desantiştii” supun şi erosul/sexul unor lentile umanizate până la derizoriu. Cotidianul iese la rampă şi aduce cu el şi măruntele probleme călduţ-viscerale ale relaţiei dintre sexe. Marii prozatori ştiu să descrie viaţa măruntă şi colcăitoare a omului obişnuit extinzând expresivitatea joasă şi memorabilă şi asupra trupului. Deşi conştient de sine, sexul nu vorbeşte încă. Supus altor interdicţii, pudic, stă pitit după cuvinte îngăduite. Ca în filmele de epocă, lumina se stinge de îndată ce protagoniştii se sărută insinuând prelungiri înlănţuite, iar aparatul de privit îşi întoarce capul. Azi, toate libertăţile simţurilor au fost experimentate, a fost citit şi conspectat Miller cu nesăţiosul său Sexus, dar şi alţi autori ai visceralităţii grăitoare, în registre dintre cele mai variate. Au fost contabilizate reacţiile cărnii eliberate de ameninţarea multiseculară a păcatului. Sexul a răzbit la lumina zilei. În doze diferite, de la caz la caz, el „vorbeşte” acum la prozatori de toate vârstele. Ieşirea din ipocrizie are nenumărate urmări, dar nu aduce cu sine efectele scontate. Abia sesizabilă, o gesticulaţie anti-sex se instalează deja în sub-textele contemporane, mai ales la tineri, pentru care sexul eliberat e de ordinul firescului şi nu mai poate satisface el singur nevoia de liberă exprimare de sine. În cazul unor jurnale/memorii/egografii, scrise din perspectiva autorului dispus să se confeseze cu „neruşinare”, dezinhibările sunt accentul nou cel mai evident, dar lucrurile nu se schimbă fundamental. Marea ficţiune are ambiţia de a crea lumi de forţa şi mărimea celei reale. Mica ficţiune a jurnalului, a memoriilor, a mărturiilor, a literaturii biografiste de toate felurile are ambiţia de a oferi ca lume nesigura de sine, prăpăstioasa viaţă a individului. A face literatură nu (mai) înseamnă a propune o nouă ordine alături sau deasupra celei reale, ci a înfrunta ne-ordinea, inconsistenţa, aleatoriul cu o nouă variantă de ne-ordine, inconsistenţă, aleatoriu, ca şi cum totul ar fi sub control. Cum ar spune Marcel Moreau, autorul de azi „se împarte între atracţia hăului şi fidelitatea faţă de balustrade”. Perspectiva narativă se schimbă, ea poate fi ontologică ori psihologică, se pot introduce referinţe şocante, se poate apela la imprecizie, jocurile urzelii pot fi nenumărate, prefăcătoria abilă, se modifică detalii ale mecanismului epic, dar nu şi esenţa oricărei poveşti: cineva spune şi/sau arată ceva despre (alt)cineva. Lectura unui roman îţi acordă libertatea de a-i comenta pe toţi trei (autor, narator, personaj) ca pe nişte oameni/semeni şi te expune, dacă faci public comentariul tău, la receptarea – şi a ta – ca personaj care se spune de îndată ce formulează o frază despre. Caracterul rebusistic al romanului (în sensul pe care-l conferă Booth termenului) se revarsă dincolo de coperte, invadează lumea şi nu arareori poate fi arbiter existentiae. Uneori, lectura e confidenţială. Dacă în cazul unui roman „pur”, convenţia nu e încălcată, temele şi partiturile fiind lăsate în seama personajelor, fie ele oricât de fidele/aservite viziunii auctoriale, iar contractul de lectură a specificat net „minciuna romanescă” – acolo am convenit că nu despre autor este vorba, ci dinspre el –, în cazul prozei confesive care îşi spune roman, în care eul narator are datele de stare civilă şi semnalmentele publice ale autorului, convenţia e nesocotită. Cum am mai spus, acest prozator nu mai minte. Sau pretinde că nu mai minte. Iar cititorul e prins la mijloc, blocat între enunţuri contradictorii şi obligat să... tacă.. Sun, 11 Sep 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_The-Knowledge-of-Death_32_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_The-Knowledge-of-Death_32_pg_lazi.html Summary The essay offers an introduction to „The Knowledge of Death” ("Ştiinţa morţii", see Cărţi de autor). This syntagm is taken from Eminescu‘s poetic laboratory and uses both senses of the word „knowledge” in Romanian: that of knowing something, of being aware of something, but also that of ability to do something, of mastering a skill. Taking as a starting point the suggestions of some well known books on death (written by Philippe Ariès, Georges Bataille, Edgar Morin, Emmanuel Levinas, Jean Ziegler, Louis Vincent Thomas, Vladimir Jankélévitch, Jean Baudrillard etc., but also by Emil Cioran, Ion Biberi, Mircea Eliade) the book approaches the problem of finitude from a reforming and unprejudiced perspective. Irina Petraş selects and comments freely upon statements concerning the state of deadness, emphasizing certain ideas again and again from different viewpoints, almost turning them into leit motifs: death is a process, not a punctual event; intravital death is worth all the manifestations of life and it alone gives them meaning and importance; a reform of death would restore man ‘ s dignity, lost under the pressure of deceptive dogmas; the mortal condition, as the supreme sign of the humanness, can become a force; „the immortal” - either „the new man” of the totalitarian system or the serene and irresponsible „consumer” of the post-industrial society - endangers not only the quality of life, but the existence itself of menkind; the existence dictated by fate is man ‘ s necessary evil in order to value his passing life; the only salvation that man has is art, creation. The process of making the being less and less responsible for self - assiduously assisted by the totalitarian political regime or by the economical system of the consumer society, on both cases the society being more and more indifferent and, somehow, more abstract, made up of individuals whom, paradoxically it does not contain any more - can be stopped by a lucid assumption of the finitude.   Works written by Eminescu, Creangă, Macedonski, Blaga, Bacovia, Camil Petrescu, M. Blecher, Marta Petreu, Rieke, D.R. Popescu, Marin Preda, Tolstoi, Kazantzakis, Saramago etc., in order to sketch aspects of death in the literature. The analyses start from the idea that even if the reform of death has become a social reality and a sociological theme only for the last decades, great poetry has always contained it. The great themes: love, life and death are, after all, one and the same eternal theme, death. It is the only one that does not lend itself to direct experience, but impregnates all the others. Any poem about love, nature and even patriotism is a „Song toward death”. The ineffability of poetry comes exactly from this effort of putting into words what there is without being. Love, man‘s communion with nature and the affiliation with a home are necessary myths but also, once invented, possible direct experiences. They are often noble and operative at a historical level because they establish affiliations toward forgetting the finitude and innate loneliness. Through them man creates harmonies meant to make up to him for the fundamental disharmony - death. Death has man in absoluteness without being accesible to him except through relation. Great poetry is situated between the two extremes: its language tells about experiences invented in an ambiguous syntax that could reveal, in moments of grace, a piece from the Great Meaning. Lines like: „I little thought that I would learn to die” (Eminescu‘s line, translation by Corneliu M. Popescu) are being born in such moments. A rumour has come out of the impenetrable. The purpose of poetry has always been to receive it and, through a subtle reform of death, to make it ready for man to free himself from frights, that is a creative living-together with death. Folklore and all literature, re-read from the perspective of death, would lead, considers the author, to „national portraits”, more real than those that have many times become refiling common places. Facing the unexplained and unexplainable enigma of the state of deadness, the soul of a poeple gives the most significant, existentially, answers. Translation by Liana Petraş     Mon, 29 Aug 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Feminity-of-the-Romanian-LanguageLa-feminite-de-la-langue-roumaine_31_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Feminity-of-the-Romanian-LanguageLa-feminite-de-la-langue-roumaine_31_pg_lazi.html   The work Feminity of the Romanian Language. Genosanalyses (Feminitatea limbii române, see Cărţi de autor) uses one of Eminescu’s famous phrases:The Language, Our Mistress. In Romanian, the «mastery» – when languages are involved – implies both the meaning of domination/ manipulation of the man by the language and the meaning of good knowledge/ command of a certain language. The author takes into account both of them. Her essay takes as a starting point the assumption that the mother tongue influences the Weltanschauung. The first section, Worlds and Words, interweaves the reading diary with fragments of personal diary, retains from a vast bibliography those sentences congruous with the assumption stated above and directs the research towards the noun (Hauptwort in German) ad its genders. The Romanian language reveals its «sexual eye». The feminity (there are mainly the feminine nouns that enter the definition of the Romanian dimension of the being) with its obvious bias towards androgyny (the Romanian hasn’t got a neuter but rather an ambigenus that names things with a «double personality», androgynous) could explain many characteristics of the Romanian man. The bad reputation of European languages in what the analysis and interpretation of genders is concerned in also due, in the author’s opinion, to the fact that the strength and the expressivity of feminine nouns would have contradicted the subordinate, inferior, feminine condition of the «second sex». In the He-story unjust and male chauvinist rules still persit defying reality. The gender, as one can easily notice, operates not only in the case of those «sexual eyed» languages (Romanian, French, German, Russian), but also in that of the English, for instance, where the absence of gender is replaced by the freedom to sexualize the objects at will, according to context and to the relation the speaker establishes with the objects. The second section, Sexual eye and the poetry (Genosanalyses), calls examples from the Romanian and foreign poetry to back up the idea that the gender of nouns organizes the written space, imposes certain nuances to the poetic perspective, deepens the specificity in perceiving the world. There are as many worlds as languages and poetry will always best attest it.   Translated by Izabella Badiu RÉSUMÉ L’ouvrage La féminité de la langue roumaine. Genosanalyses part d’une expression d’Eminescu: „limba, stăpîna noastră” – langue, notre maître. En roumain, la «maîtrise» – lorsqu’il s’agit de langues – réunit à la fois le sens de domination/manipulation de l’homme par la langue et le sens de connaître/bien maîtriser une certaine langue. L’auteur tient compte des deux. Son essai prend comme point de départ la supposition que la langue maternelle influe sur la Weltanschauung. La première section, Des mondes et des mots, entrecroise journal de lecture et séquences de journal intime retenant d’une vaste bibliographie les énoncés en consonance avec la supposition formulée ci-dessus. Elle pointe aussi la recherche vers le nom (Hauptwort en allemand) et sur ses genres. La langue roumaine dévoile son «regard sexué». La féminité (ce sont surtout le noms féminins qui entrent dant la définition de la dimension roumaine de l’existence) avec son penchant évident pour l’androgynie (la langue roumaine n’a pas de neutre, mais un ambigenus qui désigne des choses à «personnalité double», androgyne) pourrait expliquer maints traits de l’homme roumain. La mauvaise réputation des langues européennes en ce qui concerne l’analyse et l’interprétation du genre est due aussi, selon l’auteur, au fait que la force et l’expressivité des noms féminins auraient contredit la condition féminine subordonnée, inférieure, de «deuxième sexe». Dans le «He-story» perdurent encore des règles injustes et phallocrates qui défient la réalité. Le genre, on le remarque tout de suite, opère non seulement dans le cas des langues au «regard sexué» (le roumain, le français, l’allemand, le russe), mais aussi dans celui de l’anglais par exemple où l’absence des genres est remplacée par la liberté de sexuer les objets à son gré, selon le contexte et la relation que le locuteur entretient avec eux. La deuxième section, Le regard sexué et la poésie, fait appel à des exemples de la poésie roumaine et étrangère pour étayer l’idée que le genre des noms organise l’espace scriptural, impose des nuances à la perspective poétique, approfondit la spécificité de la perception du monde; qu’il y a donc autant de mondes que de langues et que la poésie en reste le meilleur témoin.   Traduit du roumain par Izabella Badiu Mon, 29 Aug 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Lectura-inchiderea-deschisa_30_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Lectura-inchiderea-deschisa_30_pg_lazi.html Adevărate lecturi de plăcere am „comis” doar între 5 şi 14 ani. Inocentă – căci în primii ani ai carierei de cititoare nu ştiam nici că Cineva a scris cartea şi nici ce se mai întâmplă înainte de a ajunge ea sub ochii mei –, socoteam cărţile un soi fiinţe cu existenţă autonomă, care mă lăsau să mă apropii şi să le mângâi, ca şi cum ar fi fost pisici sau iepuraşi. Pe la vreo 8 ani, am aflat de existenţa autorului cu ajutorul fraţilor Grimm – ştire în stare să mă arunce în perplexitate, căci nu puteam pricepe (nu spun că azi aş înţelege mult mai bine) cum au reuşit să scrie împreună pe aceleaşi file şi cu nişte cuvinte care să se împace. Oricum, mintea îmi era atunci un burete gata să se îmbibe cu toate dulceţurile din poveşti, fără alegere şi fără precauţii. Pe la vreo 13-14 ani, trecutul de cititoare s-a impus ca temelie gureşă pentru fiecare nouă carte. Cărţile îşi pierduseră autonomia, le descopeream rude şi cunoştinţe la tot pasul, zumzetul lor era tot mai armonic şi mai atrăgător în diversitatea lui întretăiată. Deşi plăcerea era mai complexă, ea se instituţionalizase, eu eram arhivar de teme şi motive, înregistram în caiete mari tot ce mi se părea demn de reţinut. Vorbeam în citate şi, desigur, impresionam asistenţa prin conexiunile de care eram în stare. Bună conducătoare de texte, mă jucam de-a şcoala cu toţi copiii din vecini şi le povesteam ce tocmai aflasem din cărţi. Am înţeles că statul-meu-cu-nasul-în-cărţi de dimineaţa până seara era urmărit în târg cu interesul pe care îl arăţi oricărei ciudăţenii, dar îmi asigura deja un ascendent. Devenisem, încet-încet, cea care ştie. Nu mă simţeam superioară, ci mai greu de amăgit. Plăcerea era de-acum controlată, avea un plan, fie el şi primitiv. Cărţile primite ori împrumutate erau mici prăzi de cuceritor, le luam cu amândouă mâinile şi mă retrăgeam în vreun ungher să stăm singure, ochi în ochi. Adolescentă, citeam ore în şir până când mâna sprijinită în bărbie atingea pentru o clipă, cutremurată, tigva. O ştiam înlăuntrul meu, la pândă, răbdătoare. Cititul şi gândul morţii au stat mereu alături de când îmi aduc aminte de mine. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc în singurătate, înconjurată de o lume atenuată şi prietenoasă: pe iarbă, în grădină, sub un soare orbitor strecurat prin ţesătura pălăriei de paie, cu zgomotele obişnuite ale păcii – ciripit, glasuri îndepărtate strigându-se peste garduri, clopotele turnului săsesc, o melodie la radioul din casă; apoi în camera mea, cu obloanele trase cât să pătrundă o jumătate de lume şi de zi, să mă simt departe şi aproape în acelaşi timp; în marile şi tăcutele săli de lectură de mai târziu, cu locuri izolate pentru fiecare cititor tăcut şi foşnet complice de file întoarse. De ani buni, în fotoliul meu „celebru” în care mă culcuşesc cu o carte în mână (şi, nesmintit, cu un creionaş de însemnat pe margini!), iar verile, în şezlongul din loggia plină de flori, grădina mea improvizată cu vedere spre dealurile Clujului. E în toate aceeaşi închidere-deschisă pe care o pot adopta ca descriere succintă a relaţiei mele cu lumea. Plăcerea lecturii creşte când am înaintea mea o seară calmă, fără treburi ultra-presante, cu o bucată de libertate la îndemână, cu o lumină căzând doar pe file, restul încăperii rămânând în umbră. Muzici în surdină drept fundal: Beethoven, Ceaikovski, Teleman, Bach. Vreun fruct pe mescioară, de ronţăit alene. La început, a fost tihna lecturilor ascultând de rafturile Bibliotecii publice din Agnita: toate poveştile Fraţilor Grimm, tot ce se găsea (şi se găsea!!) din Mark Twain, Hauff, Dumas, Stendhal, Balzac, Tolstoi, Turgheniev, Cehov şi aşa mai departe. Mai apoi, la facultate, am simţit diversitatea şi noutatea textelor căzând asupră-mi în avalanşe greu de stăpânit. Şi am rămas de-atunci în această alertă permanentă. Alegerea e tot mai grea, presupune renunţări multe. Masa mea de lucru se surpă de cărţi aşteptând să-mi găsesc timp pentru ele. Ştiu că doar unele vor fi alesele şi mă simt vinovată pentru celelalte. Am simţit totdeauna cititul ca mijloc de a reconstitui adevăratul plan al locului meu limitat. Lanţ de întredeschideri spre celelalte locuri ale mele, lăsate deoparte, în temporară uitare, de alegerea destinală a unui anume loc şi timp. Un fel de ieşire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-aşezare între limite. Cartea, pe scurt, face parte din portretul meu, cam ca în Bibliotecarul lui Arcimboldo. Formările îmi sunt legate de cărţi. Dar şi de-formările: sunt uşor încovoiată de la aplecatul asupra cărţilor în toate formele lor, port ochelari tot mai grei în dioptrii de la cititul pe hârtie şi pe monitor, degetul mijlociu de la mâna dreaptă are o bătătură de pe vremea scrisului cu pixul. Casa mi-e plină nu doar de cărţi, ci şi de locuri de citit şi de scris, de unelte ale scris-cititului. E o casă de cititor. De-o bună bucată de vreme, lecturile mele nu se mai împart în lecturi de plăcere şi lecturi obligatorii. Sunt toate „de plăcere”, căci nu mai am timp de risipit cu „demascarea” cărţilor proaste – acestea mor, oricum, singure şi de la sine.Nu duc până la capăt lectura unei cărţi care nu-mi spune nimic. O abandonez, pur şi simplu. După răsfoirea/citirea în diagonală, de alegere, trec la lectura plăcută, fie ea şi cu scop: cronica. Există autori pe care îi caut şi-i citesc de plăcere, fiindcă întâlnirile mele cu scrisele/spusele lor sunt atât de multe, încât sunt tentată nu doar să-i recitesc oricând (cum se întâmplă cu Caragiale, de pildă, care intră într-o categorie specială), ci să citez (aproape) totul. Cronica e prea puţin pentru astfel de cărţi. Pot scrie bine (?) când plăcerea lecturii (ca act) nu depăşeşte net plăcerea interpretării (ca proces). În aceste cazuri, reacţia mea ar putea acoperi, vorba lui Chesterton, o carte întreagă. Cărţile care îmi plac le asum interior, nu chiar până la pofta de a le semna eu însămi, ca Paladión, personajul lui Borges/Bioy Casares. Mi s-a întâmplat să spun „asta aş fi putut semna şi eu” mai ales în cazul unor cărţi de eseuri. Pagini întregi din Bachelard, Baudrillard, Barthes, Marcel Moreau, Alain Bosquet, Umberto Eco, Italo Calvino, Ortega Y Gasset, Laurent Jenny, Pascal Bruckner, Lorenzo Renzi, Michel Onfray, Corrado Bologna; dar şi din Noica, Cioran, Al. Paleologu, Andrei Cornea, Liiceanu, Radu Cosaşu, Pleşu. Totuşi, pentru vacanţe, adică pentru zile cu lecturi mai multe decât în zilele obişnuite, cele hărţuite de corvezi, aleg cărţi în engleză (şi în franceză ori italiană, dar englezeştile sunt de departe preferatele mele). Fie ele serioase ori ceva mai frivole, îmi dau cel mai puternic sentiment de vacanţă. Le citesc fără creion în mână, cu un tempo anume mai lent, ca să nu se termine prea repede. Pentru a-mi linişti excesiv de conştiincioasa fire, obsedată de datorie şi de nepierderea timpului, îmi spun că fac exerciţii de limbă, deci „lucrez”. Citesc Ambrose Bierce, Agatha Christie, Virginia Woolf, P.D. James, Julian Barnes, Henry James, Tracy Chevalier, D.H. Lawrence, Ian McEwan, într-o devălmăşie de timpuri şi perspective, şi cu o plăcere aproape senzuală, răspunzând peste ani plăcerii inocente din copilărie. Pentru vara asta, iată câteva titluri pentru cititorii revistei Cultura: Alberto Manguel, Istoria lecturii şi Biblioteca nopţii, José Saramago, Călătorie prin Portugalia. Sunt cărţi care pot fi deschise la întâmplare – la fiecare pagină poţi găsi o secvenţă pe marginea căreia să cazi în reverii şi meditaţii. Şi încă una, frumoasă şi aromitoare: Dulcea poveste a tristului elefant, spusă de Diana Adamek.   Răspuns la ancheta lansată de Alex Goldiş pentru Cultura. Fri, 26 Aug 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Despre-lectura-confidentiala_29_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Despre-lectura-confidentiala_29_pg_lazi.html Folosesc ca relansator al temei – relaţia cititor-scriitor – titlul unui serial simpatic, Lie to me, construit pe ideea manifestărilor gestuale şi de mimică ale minciunii, tot atâtea semne într-un cod larg-omenesc descifrabil la o privire atentă şi exersată. Mai adaug şi amănuntul că pariez deopotrivă pe ficţiunea realităţii şi pe realitatea ficţiunii. Cu alte cuvinte, ştiu la fel de bine că, pe de-o parte, realitatea, oricât de mari îmi sunt cunoaşterea, ştiinţa, luciditatea, nu mi se dă în toate detaliile ei, că îşi păstrează misterul; pe de altă parte, că singura cale de a o controla, înţelege este ficţiunea, în sensul foarte larg de interpretare liberă şi imaginativă/imaginantă de semne. Aparenta (?) incapacitate a cuvintelor de a-şi arăta pe dată calitatea de adevăr sauminciună m-a şocat încă din copilărie. Că „omul mare” nu vedea că spun adevărul şi că aşa s-au petrecut lucrurile, fiindcă le traduceam cât mai fidel în cuvinte, mi s-a părut un rău insuportabil. Democraţia teribilă a cuvântului care îmbracă la fel de bine adevărul şi minciuna, realul şi ficţiunea („şi irealul e vorbibil” – Paul Zumthor), fără a avea mărci speciale, identificabile, mă speria. Am început să privesc cuvintele pe furiş, ca să aflu ce ascund. Să caut etimologii, să exersez împerecheri neaşteptate. Să verific în alte limbi proaspetele descoperiri. Orice aş fi făcut, nu puteam depăşi o lege a „cuvântătoarelor” pe care mama o rezuma lapidar: „Şi minciuna-i vorbă!” I-am adăugat, după şiruri de lecturi, o completare şi mai derutantă: nu e doar vorbă, ci, vorbă fiind – manipulată şi manipulatoare ca orice lectură –, e, pe cale de consecinţă, şi realitate. Legea lui „ca şi cum”, als ob, vaihingeriană, totuna cu acel „ziceam că”, al jocurilor din copilărie, dar şi discursul îndrăgostit legitimând un construct salsburghez nu sugerează altceva. Minte-mă! nu e doar fatalitatea comunicării umane prin limbaj, dar şi rostul artei, al literaturii, chiar dacă mărturisit în doze ţinând de mode şi contexte. Poliţistul descins la faţa locului, într-o schiţă a lui Čapek, înregistrează, tot mai derutat, depoziţiile năucitor de neasemănătoare ale martorilor oculari. Privind aceeaşi banală întâmplare, oamenii spun poveşti de o varietate care celebrează încă o dată diferenţa, diversitatea, excepţia. Enciclopediile personale rezultă extrem de rar simfonic, rezultanta le e hărţuită din toate părţile. Că Istoria înregistrează cu precădere confruntări şi tensiuni nu mai e decât în firea lucrurilor. Drumul spre Adevărul cel mare şi unic (cenuşiu, mut, placid) e pardosit, definitiv şi implacabil, cu puzderie de minciuni colorate, gureşe, fremătătoare care se cred adevăruri. Primul scriitor a inventat minciuna, primul cititor a făcut-o să dureze (detalii savuroase se pot găsi în Istoria lecturii, al lui Alberto Manguel). Încă de la început, pactul dintre scriitor şi cititor (fie el simplu consumator de literatură sau profesionist al lecturii critice) introduce un acord tacit şi o bună porţie de încredere reciprocă. Eu, cititorul, accept să te iau drept intermediar sau partener în efortul de a înţelege lumea. În cazurile fericite, când scrisul e „adevărat” (adică trece cu bine vămile estetice, totdeauna mai grele, în toate sensurile, decât cele etice), pot crede că (şi) despre mine vorbeşti. Tu, scriitorul, respecţi regula jocului. Eu ştiu că nu poţi lipsi din scrisul tău, că orice text literar te spune, din tine se hrăneşte, dar tu te prefaci că ştiinţa ta e obiectivă şi mai presus (cu forme/formule diverse, ţinând de epocă, de aşteptări, de capacitatea de a te încrede ficţiunii diferită în contexte diferite). Laconismul funciar al Textului asigură comunicarea. În procesul lecturii, „textul literar se întemeiază pe puterea lui de a produce ceva ce el însuşi nu este” (Wolfgang Iser), având nevoie de cititor, de o structură de realizare. Povestea ta nu mă poate ignora fără a-şi pune în primejdie existenţa. Când cartea îşi spune jurnal, memorii, amintiri etc., cititorul ştie ce are de făcut, în ce dispoziţie interpretativă se instalează. Nicolae Balotă spune clar: „Caietele succesive ale acestui Jurnal trădează voinţa de a mă situa în acel loc unic în care – ca în solilocul unui vis rupt de lume – conştiinţa mea îşi proiectează adevărul său, un adevăr ce este al meu şi nu al lumii, un adevăr pe care vreau să-l imprim lumii [...] Într-un fel, aş dori să fiu un plan de referinţă.” „N-am scris niciodată doar pentru mine” e mărturisirea unei conştiinţe timpurii a menirii de martor exemplar, care-şi începe mărturia cu sine însuşi. Şi care ştie prea bine că jurnalul poate cădea în delaţiune când vine în atingere cu delirul de interpretare şi cu lipsa de măsură a mărturisirii. Poate fi un monstru, în sensul dat termenului de Marcel Moreau: „O scriitură care nu poate să se mintă pe sine este în mod necesar o scriitură care nu poate disimula mai răul. E, totodată, fatalmente, un Monstru, rănit, dar, cu toate astea, monstru. Paradoxul acestui monstru este de a fi, în acelaşi timp, libertate şi captivitate. Teritoriul pe care se mişcă e vast, de vreme ce e chiar viaţa interioară, nemăsurata şi obscura subterană a fiinţei...” Ca unpoltergeist fantasmatic, jurnalul/memoriile conţin o dublă mişcare a imaginarului: inventează un mişcător-de-mobile interioare a cărui existenţă e deja imaginară şi care nu va face ficţiunea interioară mai puţin imaginară, însă va furniza un material de o aparentă concreteţe pe care se poate lucra realitatea. Jurnalul e fantasmarea unei zone care să poată accepta nume propriu. Personajul conturat ca proprietar al zonei e o ficţiune, nu i se mai poate pretinde să răspundă pentru faptele sale; dar e şi cea mai „adevărată” dintre fiinţele alcătuitoare ale eului. În Jurnalul lui Gide stă scris: „nu de mine m-am interesat, ci de conflictul anumitor idei cărora sufletul meu le-a fost doar scena şi în care funcţia mea nu era atât aceea de actor, cât aceea de spectator, de martor”. Jurnalul, ca specie, e de comentat între ficţiune şi document, cu precauţiuni cerute de această teribilă cumpănă a oricărui Text, în cele din urmă (Simona Sora scrie despre „ceea ce pretenţios se numeşte «literatură personală», de parcă nu întreaga literatură ar fi personală şi subiectivă” – vezi Dilema veche, 371, din martie 2011). Opera de ficţiune (pură, era să zic, uitând o clipă că puritatea e un atribut străin interpretării) alege, selectează din magma trecătoare a zilei şi recompune sensuri, structuri coerente. Adeseori pomenita independenţă a eroilor dintr-o carte e o simplă figură de stil; ea numeşte aparenta uşurinţă şi părelnica autonomie cu care par să se mişte aceştia atunci când „scena” a fost bine articulată. Când Henry James mărturiseşte grija cu care construieşte un cadru în care apoi personajele se mişcă singure nu spune nicidecum că le lasă din mână, că el poate lipsi de la faţa locului. Cadrul însuşi are doze inerente de subiectivitate. El arată tocmai felul (se subînţelege că există mai multe feluri posibile, toate legitime, în ultimă instanţă!) în care vede acest autor lumea. Cu o poetică extrem de „relativă” în ciuda repetatelor circumscrieri teoretice, jurnalul este, esenţial, transcriere, nu scriere. Comportamentul celui care scrie jurnal e asemănător cu cel al romancierului, minus eforturile celui din urmă de a construi edificiul romanesc, de a rotunji caracterele, de a supraveghea logica de-curgerii înspre o încheiere cu mesaj. Jurnalul are libertăţile ficţionare ale romanului şi mai puţine rigori de respectat. În jurnale/memorii/egografii/autoficţiuni, scrise din perspectiva unui autor dispus să se confeseze cu „neruşinare”, dezinhibările sunt accentul nou cel mai evident al ultimelor două decenii româneşti (vezi cărţi semnate de Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Ioana Bot, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Livius Ciocârlie, Mircea Zaciu, Nicolae Balotă, dar şi Dorli Blaga, Al. Muşina, Radu Mareş). Dar spunerea de sine e (parţial) literaturizată, căci interpretează şi pune în ordine ceea ce se răzvrăteşte în contra oricărei ordini – viaţa însăşi cu toate feţele ei de zi şi de noapte. Cronologia jurnalelor nu e, oricât ar părea de ciudat, adevărata cronologie. Zilele cură, dar viaţa are bucle şi rupturi, gândul tremură şi se frânge. Nici măcar însemnările despre vreme nu sunt „valabile“ în absolut. „Azi a fost mai frumos ca ieri“ nu e un adevăr meteorologic, ci unul psihologic, particular, personaliza(n)t. Gândul merge înainte şi înapoi, aleargă, stă pe loc. Cuvintele îi ţin cu greu isonul. Ele vin mereu din trecut, au cazier, chiar dacă gândul a luat-o înaintea orologiului şi prospectează. Genul prozei-mărturie/jurnal are perfectă acoperire şi se citeşte cu sufletul la gură. Un raport ca acela al lui Kazantzakis, Infernul tandreţei traversat de Alain Bosquet, refacerea de sine a lui Canetti, cel din jurnal, sunt tot atâtea tentative de a impune individul, cu toate meandrele sensibilităţii şi gândirii, deasupra oricăror raţiuni supraumane. Atracţia vine şi din ispita pe care o lansează, cu o dispensă de bună purtare. Genul autobiografic, cu toate speciile lui, scoate cheia din broască şi te invită să priveşti. Privitul prin gaura cheii e una dintre vechile îndeletniciri omeneşti. Nici proza de ficţiune n-o neglijează. „Devoalarea «personajului» scandalos din inima unui jurnal veritabil (şi toţi suntem scandaloşi, în afară de sfinţi) oferă exact ceea ce aşteaptă voyeur-ul incurabil din orice cititor pasionat de jurnale”, zice Simona Sora. Nu altminteri se întâmplă cu romanele. Când scrii la modul confesiv, cu o mărturisită, dar vag delimitată doză de autobiografic şi autoficţiune şi o faci pentru un cititor anonim, abstract, imaginar, dar real, fiindcă îl bănuieşti la capătul celălalt al scrisului tău, jucându-şi cu acelaşi profesionalism ca şi tine partea lui de rol, te scrii, în general, cu grijă. Personajele tale primesc trăsături verosimile, le deghizezi aşa încât prea intimele tale mărturisiri (unele alunecate în pagină fără voia ta, ca scăpări de condei, de atenţie, de control) să nu poată fi lesne depistate. Faci toate astea fiindcă cititorul nu e confesorul tău absolut şi strict, ci unul relativ şi vast. Voi, amândoi, faceţi parte din acelaşi joc de semne, pariuri, constructe. Între voi iţele trebuie să rămână libere. Libertăţii tale de exprimare să-i poată răspunde legitim libertatea de interpretare a cititorului. Adevărul unei cărţi nu stă în eficacitatea utilizării secvenţelor sale în viaţa curentă, ci în enunţul impersonal şi oricând personalizabil pe care îl conţine. Pactul cititorului cu scriitorul cere însă şi o doză de prefăcătorie, tot mai greu de gestionat pe măsură ce moda autoficţiunilor ambigue se întinde. Dacă o dezinhibată, măcar ca proiect, scriere de sine, presărată cu probe prin care îi poate fi dovedită „autenticitatea subiectivităţii”, îşi spune roman, dacă textul se iveşte dintr-o revărsare adânc personală, violent confesivă şi descarcă în pagină, cu bună ştiinţă ori involuntar, material numai bun de interpretat psihanalitic – ei, bine, în toate aceste cazuri, ce aşteaptă scriitorul să fac eu, cititorul său? Să respect uzanţele dansului de societate şi să mă prefac că nu ştiu exact despre ce e vorba, chiar dacă lectura mea ar fi în stare să vadă mai mult decât se vede în literă? Se cuvine sau nu să spun mai departe ce am aflat privindu-i fiecare rictus scriptural, fiecare ridicare din sprânceana verbului, fiecare grimasă a frazei? Să citesc cartea ca fiind a unui străin şi să comentez fără restricţii? Mi se destăinuie, oare, ca în confesional ori ca pe divanul psihanalistului interzicându-mi – abuziv, după regula confidenţialităţii, activă în aceste alte planuri, nu şi în literatură – să îl dau de gol? Să fie la mijloc şi un soi de masochism scriptural, el extrăgându-şi plăcerea şi din dilema în care îşi pune cititorii? Mărturisirile prea amănunţite legate de suferinţe ale trupului ori ale inimii – dacă nu au discreţia albă, înaltă şi seninătatea reflexivă a cărţilor blecheriene, de pildă – îmi repugnă. Violenţa lor patetică, trufaşă, pretinzând atenţie exclusivă şi regim preferenţial în numele dezgolirii fără rest pe care o pune în scenă îmi blochează reacţiile. E un şantaj la mijloc pe care nu-l pot accepta. Îmi anulează libertatea de atitudine şi interpretare, căci nu mă pot îndoi, nu pot introduce bemoli, nu pot nici tempera, nici astâmpăra durerile prefăcute ori doar exagerate. E un fel de „despre morţi numai bine” la nivelul lecturii. Dacă aş alege să spun tot ce am citit dincolo de grimasele şi gesturile textuale, aş putea fi acuzată de insensibilitate ori de calomnie. Adevărurile patetice sunt, la modul inflexibil, dependente de minciună. Nu pot trăi fără ea, pe ea o caută, prin ea îşi vindecă neputinţele. Minte-mă, îmi cer ele, blocându-mă într-o reţea de analfabetism monden şi umanitar. Patima lor îmi subţiază chiar calitatea de cititor împătimit, încântat de „zgârieturile” pe care le poate lăsa pe suprafaţa textului. Sunt cărţi care cer adorare mută, mângâietoare, nu lectură interpretativă, zgrunţuroasă. Iată ce scrie Lucian Raicu, citat de aceeaşi Simona Sora: „Jurnalul (şi într-un anume sens orice literatură care vrea să intereseze pe lacomul de secrete cititor) presupune neapărat un act sacrificial, o jertfire a «demnităţii» celui care scrie; o parte, cel puţin, a fiinţei autorului său consimte să se lase devorată de privirea satisfăcută a celuilalt, a celui care citeşte şi tace, având motive să se simtă bine în preajma răului dezvăluit, a dezgolirii riscante (şi ruşinoase) a intimităţii păcătoase, a vulnerabilităţii autorului de jurnale şi de literatură, în general...” Abia am formulat aceste întrebări legate de lectura confidenţială impusă de cărţi violent confesive, că le-am descoperit puse de Teodora Dumitru apropo de jurnalul lui Cărtărescu şi de precauţiile cerute de astfel de scrieri: „Trebuie stabilit şi pragul de intruziune admisibil al comentariului: de vreme ce autorul (şi personajul jurnalului) ba ar fi, ba n-ar fi o persoană cu stare civilă concretă (şi în viaţă), este legitim, de pildă, a se deduce – din pura citire a jurnalului – dacă şi-a iubit nevasta sau copiii? […] E legitim a se stabili, pe baza jurnalului, un profil psihopatologic sau fiziologic al individului care îl semnează? Sunt legitime toate acestea – ori intrăm sub incidenţa culpei de calomnie şi a altor forme de prejudicii reparabile în justiţie?” Pendularea între fictiv şi adevărat o probează şi cu secvenţe contradictorii decupate din jurnal: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este şi nu reprezintă viaţa melcului”, dar „Sunt jurnalul meu. Nu mă identific nici cu carnea şi pielea mea, nici cu amintirile mele, nici cu imaginea mea în oglindă, nici cu numele meu atât de total cum mă identific cu paginile astea, caietele astea”. E adevărat, pe de altă parte, că astfel de întrebări legate de gradul de credibilitate se ridică şi în cazul unui roman „pur”, dar acolo convenţia nu e încălcată, temele şi partiturile sunt lăsate în seama personajelor, fie ele oricât de fidele/aservite viziunii auctoriale. Acolo am convenit că nu despre autor este vorba, ci dinspre el. Contractul de lectură a specificat net „minciuna romanescă”. În cazul prozei confesive care îşi spune roman, în care eul narator are datele de stare civilă şi semnalmentele publice ale autorului, convenţia e nesocotită. Acest prozator nu mai minte. Sau pretinde că nu mai minte. Iar cititorul e prins la mijloc, blocat între enunţuri contradictorii şi obligat să... tacă largi „postate” de interpretare confidenţială.   (eseu apărut în România literară, nr. 33/2011) Fri, 26 Aug 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Despre-vampiri_28_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Despre-vampiri_28_pg_lazi.html Bampirul şi „viaţa fără de moarte” Îmi dau seama că, pentru mine, vampirul e, întâi de toate, un bampir („Pristanda: Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir... ce-i aia, bampir? Tipătescu: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu sug sângele poporului!... Pristanda: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu!”). Adică, la propriu şi la figurat, ceva ridicol şi cam neserios, o simplă vorbă mare, bună, eventual, de speriat copiii. Îmi amintesc, desigur, poveştile cu draci, vârcolaci ori strigoi ascunşi prin pod ori prin bălţile stătute ale văii Hârtibaciului – nu cu vampiri, nu cred că se ştia termenul –, istorii pe care ni le spunea fratele cel mic al mamei abia stârnind, la nepoate, un firav fior politicos. Foarte răspândită, zice-se, mai ales în Balcani şi estul Europei, superstiţia e, cu siguranţă, universală, căci e una dintre feţele spaimei de moarte. Concretă şi dublă: spaima, foarte personală, de a fi îngropat de viu, dar şi, pe cale de consecinţă, spaima că mortul/omorâtul s-ar putea întoarce să se răzbune. I se adaugă motivului diverse implicaţii religioase cu trimitere la păcat şi pedeapsă, plus o dimensiune etică pe dos, de avertisment uimitor de eficace – întretăierea celor două lumi nu e bine primită de muritorii altminteri fascinaţi de „viaţa fără de moarte”. Paradoxal, „învierea” nu e bună, căci vampirul, acest imperfect înviat din morţi, are prostul obicei de a mişuna în lumea de aici şi de a tulbura somnul muritorilor, nu are eleganţa de a rămâne dincolo sau în cer. Cel golit de sânge, alb ca varul, ar putea să râvnească, în împrejurări anume, la o porţie de sânge proaspăt, ca să încheie ce a rămas suspendat. Oricum, se dezvoltă un întreg arsenal de antidoturi, de la funia de usturoi la ţepuşa înfiptă în piept ori arderea cadavrului pentru a te asigura că „morţi sunt cei muriţi” dimpreună cu toate păcatele/ameninţările lor. E vorba aici şi de scindarea primordială la care trimit cele mai multe mitologii, aceea dintre trup şi suflet. Mortul viu este un suflet recalcitrant bântuind neputincios în coaja trupului mort, ascunsă sub mantia neagră ca moartea sau noaptea şi căptuşită, cum altfel?, cu mătase roşie ca sângele după care tânjeşte. Pe cât de vital pentru oamenii dintotdeauna, sângele, de îndată ce „se varsă”, conţine o terifiantă ameninţare. De la înrudirea de sânge, şi ea de o greutate obscură, la vărsarea de sânge (de la menstră la crimă), istoria sângelui e încărcată, misterioasă, plină de primejdii, „murdară” („mânjit cu sânge”). Fiecare epocă are varianta sa de vampir, asezonată, condimentată, complicată cu ingrediente specifice, de ultimă oră. Astfel, vampirul poate fi şi femeie, variantă fragilă, cerând ocrotire; e şi un mort frumos, un fel de zburător, cu accesorii romantice ale portretului, cu complicaţii psihologice şi biografii complexe. Sub noua religie a trupului, el este receptat cu o doză de compasiune, dezîntrupatul e un biet lovit de soartă, viaţa lui de după moarte nu e de invidiat de vreme ce trupul său şi-a pierdut armonia şi virtuţile. Credinţa în vampiri, legată, în general, de ignoranţă, incultură şi, deci, superstiţie, „prinde” oriunde şi oricând, cu fluctuaţii de popularitate şi recuzită, fiindcă e vorba, în cele din urmă, de taina morţii, acea experienţă de gradul doi, pe cât de definitorie, pe atât de ostilă unor definiri ultime şi definitive. Dar e vorba şi de larga paletă de interdicţii şi fărădelegi care se descarcă/degustă, astfel, în seama acestui outsider – de la forme oprite ale sexualităţii şi erotisme sălbatice la gesturi violente, feroce, sângeroase. Nouă, românilor, ni s-a atribuit prin Dracula un reprezentant de rangul întâi al vampirismului, recunoscut de toată lumea, mai ales în variante hollywoodiene, unele cu subtexte ştiinţifice şi mesaje vaste. Tot lui i se datorează, în mare parte, larga popularitate a Transilvaniei, care „bate”, la o căutare pe net, orice alt brand românesc. În 1462, apărea deja primul manuscris, în germană, despre Vlad Ţepeş! Indiferent de consistenţa legăturilor cu realitatea, povestea a prins şi dintr-un motiv care ţine de „spălatul pe mâini”: vampirul en titre e român, acolo, în Transilvania, se pot petrece asemenea atrocităţi, noi, ceilalţi, ne putem descărca liniştiţi ororile sub paravanul lui. Să mai spun că eforturile româneşti din vremea din urmă de a asuma şi valorifica turistic legenda nu ies de sub zodia kitsch-ului, sunt întârziate şi stângace. Fri, 26 Aug 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Declinarea-poeziei_27_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Declinarea-poeziei_27_pg_lazi.html Poezia, „această divagaţie cosmogonică a vocabularului.”- Emil Cioran Dătătorul de nume, nomothetul sau onomaturgul, şi-a alăturat Poetul atunci când, la capătul trudei sale numitoare, a înţeles că rămăseseră fără nume şi fără de răspuns cele mai tainice dintre simptomele vieţii şi morţii sale. Poetul ficţionează de atunci neobosit născocind nume pentru nenumit. Ficţiunea sa polimorfă păşeşte în restrişte, îndrăznind căi multiple, întâlnindu-se când şi când cu ficţiunea religioasă, monodromică şi posacă. Numele se incantau, la început, suficiente sieşi. Simpla lor rostire făcea să fie lumea. O lume rezumată, neclintită, fără nuanţe. Când nuanţa, acel ceva în plus, a apărut – zic grămăticii –, numele dintâi şi-au spus masculine şi s-au repliat lăsând loc gureşelor, pestriţelor feminine, numele diversităţii şi ale diferenţei. Aşezate în nominativ – în simplul (?) act al numirii –, o vreme au stat astfel, mulţumite de isprava lor. Când starea nu le-a mai fost de-ajuns, căci lucrurile şi întâmplările se buluceau în jur, au deprins declinarea. După dicţionare, declinarea înseamnă întoarcere, ferire, evitare, aversiune, digresiune, deviere, derivare. Mai înseamnă a fugi (din reperul unic şi imuabil), a se întoarce din drum pentru a tenta căi derivate, a pune pe seama altuia prea-plinul, a slăbi. Dar a slăbi asemenea slabei gândiri a lui Vattimo. Aici, o paranteză – Il pensiero debole nu e „gândirea slabă”, adică firavă, neputincioasă, neîmplinită, ci „slaba gândire”, adică o cugetare ieşită din străşnicia căii unice, a adevărurilor absolute, a certitudinilor – gândirea care, slabă fiind, adică ne-crispată, maleabilă, îngăduitoare, face pasul îndrăzneţ căci disperat, dez-amăgit (ieşit din amăgire) către relativ şi incert. Slăbind, aşadar, nominativele (se) declină, decad. Ies din nume,din aparenţă, îşi părăsesc reputaţia. Nu-şi mai ajung. Prima treaptă a coborârii va fi naşterea. Rotundul nominativului, cel care este, învaţă să aibă, să aparţină, să depindă. Genitivul este cazul apartenenţei, numele se recunoaşte marcat de origine, de gen, de rasă, specie. Acceptă posesia şi, prin urmare, fragmentarea. Este fiindcă aparţine, fiindcă are. Având, poate să dăruiască şi poate primi la rândul său. Dativul este cazul negustoriei, al schimbului. Numele de un anumit fel încearcă şi alte feluri, intră în acord, se leagă prin daruri, îmbracă, temporar, semnalmentele altuia. Se înstrăinează. De aici încolo, poate începe cazul social prin excelenţă. Lumea devine „lume, lume”. Acuzativulsuportă, admite, caută relaţii, condiţionări, circumstanţe, îşi doreşte şi îşi află determinaţii. Nu-i ajunge să fie, să aparţină şi să facă simple schimburi. Îşi defineşte locul, timpul, modul, cauza, scopul. Este numai dacă, unde, când, cu cine. Se pierde pe sine, decade din contemplare în acţiune. Are nevoie de verbe nenumărate, dincolo de a fi, a avea, a da/a primi. Din când în când, când zarva e ameţitoare şi asurzitoare, îşi caută echilibrul dintâi şi nu-l mai poate regăsi. Declinarea e ireversibilă. Nemaiajungându-şi, dezechilibrat, pustiit de lume, cheamă. Vocativule decăderea însăşi. Numele redevine singur, dar tăcerea dintâi s-a spart. Strigă, se roagă, invocă. Dacă e retorică, aşadar îşi asumă singurătatea, chemarea îşi redobândeşte forţa prin chiar înfruntarea descoperitei relativităţi. Dacă se adresează cuiva, fie chiar şi lui Dumnezeu, mai ales lui, numele e fără scăpare, declinarea e semnul vlăguirii, al golirii de orice sens. O asemenea descriere a declinării poate fi transformată în instrument de analiză. Poezia – cred, voi încerca să caut şi probe – ar putea fi clasificată în funcţie de cazul predilect. Pripit, aş zice că într-un poem precum Luceafărul s-ar putea descoperi toată declinarea. De la a fost şi una, fata de împărat, prinsă în mrejele dorului – deocamdată visat ca preaplin – îşi descoperă apartenenţa la o lume diferită. Dialogul dintre ea şi luceafăr poate fi privit, simplificat, ca o ofertă. Cei doi, ieşiţi din singurătatea suficientă a numelui, conştienţi de apartenenţă, îşi doresc un schimb. Declinarea nu mai poate fi oprită. Cătălina cade în acuzativul feciorului de casă, exersează relaţii. Hyperion suportă lecţia acuzativului său, oricât de înalt („Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?”). Eminescu – genosanaliza m-a condus la aceeaşi încheiere – a descris două experienţe egale, chiar dacă din planuri diferite. Fata de împărat şi Luceafărul parcurg amândoi declinarea, traversează eşecul şi au şansa unui vocativ retoric, al „dorului nemărginit” ca tensiune perpetuă. Invocarea se face „încetişor” ori a capella, adresându-se nimănui. Revin la starea dintâi marcaţi de experienţa dorului de moarte. Interesant de remarcat că acesta le e comun celor doi chiar dacă definirea e de semn opus. Fiinţa muritoare îşi doreşte veşnicia morţii, singura accesibilă ei, dorinţa sa e destinală, aşadar nominativă. Nemuritorul îşi doreşte punctualitatea morţii, pe care n-o poate avea decât considerându-şi propria nemurire egală cu moartea („nemuritor şi rece”). E acceptarea, după un ocol declinant, a nominativului destinal.   Recapitulând, declinarea înseamnă decăderea numelor din nominativul siguranţei de sine, al aparenţei şi al reputaţiei ce îşi ajunge doar fiindcă este, în genitivul apartenenţei şi al posesiunii, apoi în dativul schimbului, al dăruirii şi acceptării de daruri. În fine, încă un pas pe panta declinaţiei în acuzativul relaţiei, al faptei, cazul social prin excelenţă. De aici, mai e cu putinţă decăderea însăşi – vocativul, cazul invocării neputincioase, al ieşirii din responsabilitate. Ultimul rest de forţă se traduce în invocaţia retorică – dez-nădejdea e încă tratabilă. Dacă îşi adresează strigătul cuiva, altcuiva, fie el om ori zeu, numele s-a golit de orice sens interior. Preferinţa pentru un caz ori altul, identificată în opera unui poet, îl poate descrie dintr-o perspectivă inedită. Ca şi în cazul genosanalizelor ori în al phonoanalizei (evidenţierea sunetelor predilecte lucrând discret în versura ocultă a poemului şi îngânând „tema” centrală, ca-ntr-un zvon tot mai distinct, mai nuanţat, mai insistent – ca în boleroul lui Ravel, de pildă), o dată lentilele alese, textele se supun surprinzător de dezarmat noii perspective. Să adaug alte câteva nuanţări la dosarul cazurilor româneşti. Nominativul, rupt de ceilalţi, de formele realităţii mişcătoare şi de promisiunile ei, închis în sine, e autist. Nu reacţionează la nuanţe, vede lumea schematic, geometrizat. Fiind subiectul, despre el se poate afirma ceva, orice, acceptă atribute, oricare. Însă preferă de departe verbele existenţei pure şi simple, căci deţine adevărul (fie el oricât de sumbru). Ascetic, nu-şi ia în seamă nevoile şi dorinţele; dogma e principiul ori blestemul condiţiei sale. Puritatea sa denominatoare funcţionează ca obstacol epistemologic. Aderă la emblema dintâi incapabil s-o părăsească fiindcă ar însemna să renunţe la forţa sa axiomatică. O ciudăţenie – în limba noastră, senzaţiile, stările, bune şi rele, sunt nominative implacabile. Mi-e foame, sete, bine, dor, somn, frică înseamnă că toate acestea sunt, au prestanţa unor subiecte care decid asupra situaţiei; omul românesc este doar cel-care-suportă, ca obiect indirect, prezenţa, existenţa, manifestarea acestora. Foamea este, omul cade sub existenţa ei. Genitivulapartenenţei prin născare ori prin posesiune, prin înzestrare, ca şi dativul schimbului de daruri sunt cazuri sentimentale, patetice, decorative. Genitivele se strâng în jurul numelor, slăvesc averea şi o proclamă semn de recunoaştere şi sursă de privilegii. Dativele sunt ale transmiterii şi ale comunicării. Ele au nevoie de un intermediar, de un ceva ce poate fi dat, spus, cerut cuiva. Interesant că, în limba română, întrebarea e acţiune directă, acuzativă (acuzatoare?), în vreme ce răspunsul e dar, mereu indirect, ocolit… E de revenit asupra acestei întâmplări. Acuzativul, cazul faptei, e hedonist dacă acceptăm că binele e legat de acţiune. Dar binele său e şi risipire, nesiguranţă, aşa încât se poate preschimba în rău. Atunci se recurge la vocativul disperării. Câteva exemple: Alecsandri se defineşte prin genitive; Coşbuc e poetul neastâmpăratelor acuzative; Bacovia e poetul nominativului absolut ce-şi alungă condiţionările resimţite ca excesiv limitative. Fri, 12 Aug 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Autorul-este-un-cititor_26_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Autorul-este-un-cititor_26_pg_lazi.html Rostirea nu e niciodată ultimă şi definitivă. Rămân mereu resturi tensionale (Laurent Jenny). Interpretarea, oricând remaniabilă, e singura cale de a spune ceva, orice, despre om şi lume. Numărate şi ordonate pe tot felul de căprării (principale, secundare, episodice, figurante; individuale, colective; reale, imaginare/miraculoase, simbolice, alegorice; romantice, realiste, clasice; statice, dinamice; plate sau stereotipe, rotunde sau complex-conflictuale etc.), personajele nu lipsesc niciodată din textul literar, prezenţa lor nu e facultativă, cum nici a autorului nu e.Homo fictus (omul imaginat, personajul) este un erou în literatura antichităţii, un caracter în clasicism, o lume complexă o dată cu realismul romanesc al secolului XIX şi aşa mai departe. De fiecare dată, este.Noul roman îi proclamă, e adevărat, disoluţia, dar se referă, de fapt, la asumarea unei realităţi a fiinţei vorbitoare: a scrie romane e un act intelectual. De la povestirea unei aventuri se trece la aventura unei povestiri, subiectul fiind tocmai actul imaginar, invenţia continuă. Susţinerea entuziastă din partea criticii mi se pare perfect logică, fiindcă, dincolo de manifestul şocant al „înregistrării impersonale, vizuale, obiectualea realităţii concrete, în absenţa sensibilităţii”, se contura şi se punea în discuţie un impas etern omenesc – personal şi sensibil – acela al relaţiei cu propria limbă/gândire. În spaţiul operei se întâlnesc mai multe personaje cu roluri reversibile, interşanjabile. Autorul este un cititor nesigur, aleatoriu, al propriului text dată fiind imposibilitatea unei lecturi absolute; tot aşa cum cititorul are sarcini auctoriale în măsura în care noua literatură nu mai ambiţionează confortul, ci solicită făţiş participarea, colaborarea cu autorul în actul lecturii. „Scafandrii sufletului” din proza interbelică românească (numiţi astfel de Mihail Sebastian) visau să nu mai poarte cu sine, toată viaţa, „un străin”. Tema de luptă a fost şi a rămas, de la prima poveste şi până la cel mai proaspăt roman de azi, aceeaşi, cu rezolvări infime. Fragilitatea şi ambiguitatea cuvântului ca segment al comunicării nu sunt, cu toate acestea, descurajante. Dimpotrivă, imprecizia şi inconsecvenţa înseamnă libertate. Altfel spus, atâta vreme cât realitatea rămâne profund neomenească, imprecizia cuvântului garantează tocmai omenescul din om, natura sa entropică asigurându-i viaţa. A face literatură nu (mai) înseamnă a propune o nouă ordine alături sau deasupra celei reale, ci a înfrunta ne-ordinea, inconsistenţa, aleatoriul cu o nouă variantă de ne-ordine, inconsistenţă, aleatoriu, ca şi cum totul ar fi sub control. Cum ar spune Marcel Moreau, autorul de azi „se împarte între atracţia hăului şi fidelitatea faţă de balustrade”. Perspectiva narativă se schimbă, ea poate fi ontologică ori psihologică, se pot introduce referinţe şocante, se poate apela la imprecizie, jocurile urzelii pot fi nenumărate, prefăcătoria abilă, se modifică detalii ale mecanismului epic, dar nu şi esenţa oricărei poveşti. Cineva spuneşi/sau aratăceva despre cineva. În relaţia dintre autor, narator, personaj şi cititor, nu o structurăse încheagă, ci, cum spune Julia Kristeva, o structurare. Dinamica textului asta înseamnă: forfota/forţa pe care o poate declanşa imaginaţia creatoare prefăcându-se că ignoră limitele între care se poate mişca. Autorul, maestrul de ceremonii textuale, şi naratorul, cel căruia îi acordă onoarea de a da prima interpretare, prima lectură istoriei imaginate/descrise, sunt obligatoriu personaje, oricât de multe sau puţine, puternice sau firave ar fi personajele „tradiţionale” convocate în text. Lectura unui roman îţi acordă libertatea de a-i comenta pe toţi trei (autor, narator, personaj) ca pe nişte oameni/semeni şi te expune, dacă faci public comentariul tău, la receptarea – şi a ta – ca personaj care se spune de îndată ce formulează o frază despre. Caracterul rebusistic al romanului (în sensul pe care-l conferă Booth termenului, în Retorica romanului) se revarsă dincolo de coperte, invadează lumea şi nu arareori poate fi arbiter existentiae. Căci lumea întreagă continuă să fie o scenă. Dar despre asta, în alte marginalii. Sun, 03 Jul 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Personaje_25_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Personaje_25_pg_lazi.html Personajul literar nici nu se măreşte, nici nu decade, cum presupunea provocarea lansată la dezbaterile de la Neptun. Nici evacuat ca să aibă de unde se întoarce n-a fost vreodată. În lunga şi sinuoasa lui relaţie cu autorul, şi-a schimbat accentele, costumaţia, intrările în scenă, dar nu şi condiţia. Şi el, şi autorul lui se află sub regimul unor condiţionări implacabile: mai întâi, de „hârtie scrisă” fiind ei, nu se pot elibera nici o clipă din constrângerile şi libertăţile (adesea parşive) ale limbii în care s-au ivit, care le e „stăpână”, vorba lui Eminescu, şi pe care o pot „stăpâni”, la rândul lor, propunându-i valenţe inedite şi combinaţiuni năstruşnice, funcţie de har şi imaginaţie. Chiar dacă circulă tot felul de formulări plăcute auzului şi transmise mai departe pe nemestecate, nu există nici un text fără autor, nici un singur rând nu se scrie singur, personajul nu face ce vrea, iar autorul nu are la îndemână nicidecum sinceritatea absolută, chiar dacă o proclamă, fiindcă totul, în câmpul scriptural şi existenţial, deopotrivă, e interpretare şi aproximare între nişte limite şi limitări. Booth are dreptate, autorul nu poate „alege să lipsească” – niciodată, din nici un cuvânt al său. Nici nu poate ieşi cu totul din sine pentru a se privi şi descrie trăind, nici nu se poate locui deplin. Relaţia omului cu sine, cu ceilalţi, cu lumea e întotdeauna cu rest. Poate jongla cu grade de prezenţă/absenţă, de exhibare sau camuflare, de decenţă. Emmanuel Lévinas descrie viaţa umană ca „deghizare a mişcărilor fiziologice”, ca„decenţă, ascundere, înveşmântareşi totodată dezvelire” a sâmburelui muritor prin asociereainevitabilă a contrariilor (veziLa Mort et le Temps, 1992).Poezia/literatura, adaug eu, este decenţa sublimă, ultimă (stranie asemănare între buna potrivire şi orânduială – decenţa –, şi plecarea, decesul: decedere geamăn cu decere şi cu prăbuşirea şi învoirea, decidere). Una care ştie de la început că sinceritatea îi e inevitabil relativă, că nici un creator nu va dezvălui totul despre sine – acest totul e vulgar şi inexpresiv în ordine estetică –, el nu poate dezvălui „decât” totul despre imaginarul său sau, în cazuri alese, al vremii sale. Vorbele au valenţe infinite şi pot intra în relaţii toate cu toate celelalte. Pe cale de consecinţă, nu poţi decât să aproximezi sensuri parţiale şi direcţii vagi ale existenţei tale reale sau metaforale. Fie că-şi scrie textul direct sau înflorit, la persoana întâi ori la a treia, la persoane nesigure şi îmbinate, autorul apelează, cum tocmai se vede, la o persoană. Îşi este sieşi, de la început, personaj. Un roman realist ori o ego-grafie spun la fel de multe (sau puţine) lucruri cititorului despre autor, funcţie de abilitatea textuală şi scripturală a acestuia din urmă, de proiectul său literar şi de talentul cu care îl pune în pagină, dar şi funcţie de propria „enciclopedie personală” (Umberto Eco) a cititorului. Parafrazându-l pe George Steiner (După Babel), „Tot ceea ce putem spune despre limbă [personaj], ca şi despre moarte [autor] este, într-un anumit sens, un adevăr inaccesibil.” Scufundaţi în „murmurul vorbirii” (textului), avem despre limbă şi vorbire (personaj şi autor) o cunoaştere pre-ontologică, aşa cum se întâmplă cu a fi, fire sau cu a muri. Toată lumea ştie, cumva fără cuvinte, ce înseamnă personajul şi autorul. Dar o ştie in-adaptat, în ruptură cu esenţa ultimă a acestor „realităţi” ficţionale. Obiectivitatea, ca exerciţiu voit, se însoţeşte cu subiectivitatea, ca dat adesea incontrolabil, într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei scriitoare/cititoare. Iar a crea şi a înţelege personajul nu depinde de inteligenţă sau de volumul creierului. Depinde de faptul dea fi autor. Şi cititor. Sun, 03 Jul 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Moartea-e-o-carte_24_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Moartea-e-o-carte_24_pg_lazi.html sau un cititor. E deja o banalitate enunţul că orice carte are nevoie de cititor, altminteri ea nu există. Potenţialităţile sale tac pe rafturi aşteptând să fie. Ca broscuţele din deşert care pot „trăi” încremenite în lutul uscat de secetă ani în şir, până vine ploaia să le citească postata de viaţă. Ei bine, Moartea e o carte, iar Viaţa, cititorul ei. Ea, Moartea, există doar prin interpretările calme ori angoasate ale acestui cititor condamnat. Sigur că am putea şi răsturna ecuaţia: Viaţa e o carte citită de gândul morţii, valorată de el. Greutatea ei, în sensul semnificaţiilor pe care le poate primi, depinde de asumarea muritudinii ca partener lucid, activ al fiecărei zile care trece. Sun, 03 Jul 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Brandul-Clujului_23_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Brandul-Clujului_23_pg_lazi.html Clujul nu poate avea un singur brand. Discuţiile pe această temă vor fi nesfârşite şi, inevitabil, divergente. Cu toate astea, dacă vrem, totuşi, doar unul singur, un brand al locului, al istoriei sale, al oamenilor, acesta nu poate fi decât Cartea. Cu toate feţele ei: universităţi, biblioteci, edituri, scriitori, cititori, librării, reviste, arhive şi aşa mai departe. Artele cuvântului (scris) ne reprezintă din mai multe pricini conjugate. Existenţa este, în esenţa ei cea mai intimă şi mai „umană”, naratologică. Există doar un fapt transcriptibil prin cuvânt, rostit, scris, ridicat la rangul de istori(sir)e. Clujul este, de multă vreme, un mare şi important oraş universitar. Dispune de o moştenire literar-publicistică extrem de consistentă, de nivel naţional şi european, în limbile română, maghiară, germană etc. Multicultural şi cosmopolit înainte de a se fi inventat conceptele, se află între, cu un amestec babelian de limbi şi culturi. Acestea au crescut traversând perioade de extremă tensiune şi chiar de crimă, dar şi unele de acalmie şi bună înţelegere. Din chiar confruntarea lor seculară s-au ivit culoarea şi atmosfera locului. Ne aflăm în Zwischeneuropa şi perpetuăm blând-crizic lumea dintre Europe. E şi lumea în care Cuvântul este/poate fi mai manipulator decât oriunde. El remaniază trecuturile intersectate după cum se întoarce roata Istoriei. E subversiv, creator, demolator. Partea lui de născocire şi fantasmă e la mare trecere. Tocmai de aceea, lucrurile se cumpănesc mai îndelung şi se rotunjesc mai greu aici, căci sunt necesare trieri şi cântăriri succesive. Ştiinţa de carte stă mână în mână cu ştiinţa subversivităţii sale. Ispita, provocarea, disimularea sunt uiumuri de plătit. Orice loc comunitar este un spaţiu de enunţare. El este rezultanta paşilor, cuvintelor, gesturilor, faptelor care se întretaie în viaţa cotidiană, zi după zi. Toate acestea închipuie o textură, o reţea. De rezistenţa şi flexibilitatea urzelii ei depind starea bună şi bunăstarea comunităţii întregi. Nu „iubirea de aproapele” e ţinta (prea vastă, prea înaltă, de la început susceptibilă de eşec), ci respectul. Nu să se iubească li se poate cere oamenilor trăitori laolaltă într-un spaţiu, căci iubirea acceptă prea adesea epitete precum „pătimaşă”, „oarbă”, „fierbinte”, aşadar nu e de crezut că ar putea dura suficient pentru a întemeia pe ea o convieţuire prelungă. Ce li se cere ori se cuvine să li se ceară e respectul. Pentru celălalt, pentru truda sa, pentru diferenţa pe care o reprezintă. Pentru tot ceea ce stă scris şi poate fi citit şi interpretat. Dacă am învăţa mai atent „ştiinţa convieţuirii”, respectul pentru aproape s-ar putea întoarce şi spre scriitor, pictor, muzician, actor, căci înfăptuirile lor asigură împreună Cultura, cea prin care eşti cine eşti şi poţi dăinui. Deveni. Cum s-ar putea decupa acest brand al Cărţii? Cum poate fi reţinut şi recunoscut Clujul ca Oraşul Cărţii? Aş începe cu elaborarea unei mari Enciclopedii. Cum am mai spus, se poate evoca un model: pentru a aniversa 10 ani de la Unire, un comitet de redacţie format din: Alexandru C. Pteancu (preşedinte), Augustin Maior, Romulus Demetrescu, Aurelian Florinescu, Sever Pop, Ana Voileanu-Nicoară, Alexandru Christescu, Ştefan Meteş, Valeriu Bologa, Victor Laţiu, Septimiu Popa, Ion Muşlea şi Petru B. Cirlea edita la Cluj, în 1929, „Minerva. Enciclopedie Română”, într-un volum de 980 de pagini, cu circa 30.000 de articole, peste 1.000 de clişee în text, 100 hărţi simple, 10 hărţi color şi 50 de planşe artistice. La o sută de ani de la Unire, Clujul ar putea avea o Carte, o Enciclopedie a Cărţii în mai multe volume, demnă de o capitală culturală europeană. Am putea dota „labirintul” în care ne aflăm (plin de mistere, necunoscute şi mereu imprevizibil) cu o „catedrală” complementară şi vizibilă de la distanţă, înălţată după un plan riguros şi ştiind ce anume doreşte să fie. Sunt termenii cu care definea Mona Ouzouf (unul dintre coordonatorii enciclopediei Lieux de mémoire. Les France [sic!], alături de Pierre Nora) situarea faţă în faţă cu trecutul: „Pentru memorie, toate conţinuturile sunt actuale […] A trata obiectul istoric ca loc al memoriei înseamnă a da cuvântul prezentului nu ca moştenitor al trecutului, ci ca utilizator de trecut, mereu susceptibil de a reanima mize care somnolează, de a refolosi materiale îngropate. Pe scurt, de a recompune peisajul după nevoile momentului”. Carteadespre care vorbesc ar reconstitui scriptural aşezarea interioară, nu neapărat de regimuri spulberată, ci de Istoria în sens larg care macină. Marginalitatea ne e multiplă, încolţită. Zwischeneuropa e teritoriul hărţuit între trei (chiar patru) imperii, zona de răscruce mereu disputată şi disputabilă, între Puteri şi lipsită de putere. Multietnicitate, fragmentare, amalgam sunt ingredientele acestui spaţiu de răspântie în care, tocmai fiindcă totul trece,aşezarea are preţ, iar oamenii se simt mereu, cumva de la sine, în miezul lucrurilor. Nu mai avem o editură mare şi nu vreau să intru aici în amănunte de ce se întâmplă aşa. Mai multe edituri mărunte îi ţin locul cu răsunet discret. Clujenii se fălesc, de vreo două decenii, că le apar cărţile la Iaşi, Bucureşti, Piteşti, Timişoara. Nu la Cluj. Poate că acest lucru se va schimba în timp. Un proiect comunitar bine pus la punct ar putea viza şi înfiinţarea/consolidarea unei edituri, de pildă Editura Transilvania, ea însăşi brand, aşa cum era Editura Dacia odinioară. Iar cireaşa de pe tort (recurg la un ton dezinvolt fiindcă vreau să atenuez din „măreţia” visului meu) ar putea fi organizarea anuală a unui Târg de carte internaţional. S-ar putea numi şi el Transilvania. Clujul să fie numărat pe aceeaşi listă cu Frankfurt, Torino, Paris, Berlin, Leipzig etc. Listă pe care Bookfestul n-a reuşit să-şi înscrie numele durabil. Dintotdeauna există mai multe centre cu potenţial cel puţin egal cu al Capitalei, însă diverse motive extra-culturale au făcut ca Bucureştiul să pară mult mai important decât era/este. Pentru ardelenii din Austro-Ungaria, trecerea munţilor era încărcată şi sentimental-politic. Centralismul comunist a obligat provinciile să asculte de hotărârea Bucureştiului, oricât de şubred formulată. Azi, am mai spus-o, locul Partidului Unic l-au luat televiziunile naţionale şi, într-o oarecare măsură, presa centrală – acoperă toată ţara, fac şi desfac glorii. Ceea ce se întâmplă la Cluj, Timişoara sau Iaşi, oricât de pregnant şi de competitiv, nu se vede la Bucureşti. Vizibilitatea în sens unic deformează temporar perspectiva. Ştiu că nu suntem un popor bine situat într-o civilizaţie a urmei. Etern începători, iubim, în mod curios, lucrurile noi şi suspendate... Nu ştim continua mari proiecte abandonate din felurite grave pricini, istoria culturală ne e plină de cioturi care n-au fost păduri şi de ruine care n-au fost niciodată zidiri. În era internetică, însă, pământul s-a împânzit de centre autonome şi rebele. În „satul mondial” de azi, sferele de influenţă şi punctele de reper sunt extrem de fluctuante. Un centru, o capitală se configurează oriunde există oameni destul de siguri pe ei cât să înfigă un ţăruş de luare în stăpânire. Iar ţăruşul ar putea avea peniţă! Wed, 08 Jun 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Dosariade-si-soare-inselator_22_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Dosariade-si-soare-inselator_22_pg_lazi.html Dosariade. Privesc toată povestea cu un ochi mult mai calm şi mai senin fiindcă îmi sunt destul de limpezi câteva lucruri. Mai întâi, refuz să împart oamenii în îngeri şi demoni, ştiu că albul şi negrul absolut nu există când e vorba de firea omenească, prin urmare mă aştept mereu la combinaţii – uneori surprinzătoare, dar nicidecum tragice – de gri-cenuşiuri. Comunismul nu mi se pare negru-smoală, tot aşa cum capitalismul nu e roz-trandafiriu din cap până în picioare. Nu există/n-a existat nici o Putere care să nu-şi apere „aşezarea” prin toate mijloacele, inclusiv cele secrete ori de culise. Individul s-a descurcat, de când e lumea lume, cum a putut. Nici cele mai sumbre dintre Puteri nu au primit vreodată pedeapsa „cuvenită”, căci pedepsele se dau, atunci când se dau, de pe schimbătoare poziţii omeneşti. Oportunismul se poate numi, dacă omul ţi-e prieten, „dezvoltat instinct de supravieţuire,” dacă nu, „ticăloşie”. Turnătoria e forma adultă a pârei din copilărie. Turnătorul/ pârâciosul e totdeauna arătat cu degetul, dar ştiu la fel de bine că, uneori, ce pârăşte el e un lucru rău în orice sistem de valori morale ai cântări fapta. Măcar unii dintre cei ce arborează stridente flamuri anticomuniste au fost bine aşezaţi în vechile structuri, iar vina pentru care au fost urmăriţi se numeşte şi azi tot vină. Dosariada e târzie şi caraghioasă: să tot împarţi oamenii de azi în urmăriţi şi colaboratori fără să cunoşti toate detaliile pentru fiecare caz în parte e zarvă bună de făcut tiraj – eventual, căci nici asta nu mai e, din fericire, sigur. Să mai spui, după 20 ani, că profitorii vechiului regim ar fi trebuit să stea o vreme deoparte e cel puţin hilar. Cei care doresc şi pot să înhaţe ciolanul o fac (dacă nu ai dovezi pentru a-i ţine departe de el cu mâna legii) şi nu se vor da niciodată din calea ta doar fiindcă socoteşti că ar fi rândul tău să-l înhaţi. Până la urmă, asta se numeşte liberă concurenţă. Nu compar epoci, compar oameni, singurătăţi. În Soarele înşelător al lui Nikita Mihalkov se spun nişte lucruri nete: totdeauna ai de ales, chiar dacă una dintre variante e moartea, iar dacă ţii foarte tare la o stare de lucruri, apăr-o, nu aştepta să recunoască celălalt că ai dreptate, fiindcă e omenesc să n-o facă de bună voie. Nu vibrez la toată tevatura dosarelor, nici lacrimile de încredere înşelată nu mă conving. Îmi sună totul a telenovelă, şi încă una prost jucată. Habar n-am ce am câştiga dacă am afla că X a semnat nu ştiu ce angajament ori că l-a pârât pe vecinul de palier că ascultă posturi interzise. A avut cineva vreo îndoială că lucruri de acest fel s-au întâmplat şi că se întâmplă în continuare, într-o veselie?! Şi încă ceva: chiar nu ştim că oamenii s-au înşelat, trădat, săpat de când e lumea, fără să aibă nevoie de un intermediar "oficial"? Care e diferenţa de grad şi gravitate între faptele comise din pură răutate şi invidie omenească şi cele care au avut la mijloc şi un angajament (semnat, adesea, în condiţii obscure şi greu cuantificabile), petrecându-se, ca să zic aşa, în mod organizat? Oricum, mi se pare că suntem mai dispuşi ca alte neamuri să ne descriem, la grămadă, în culori negre şi să păstrăm nuanţele luminoase pentru individul care suntem. Asta ca să fim acoperiţi când ni s-ar cere gesturi fondate pe spirit comunitar. Thu, 26 May 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Bunicii-din-carti_21_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Bunicii-din-carti_21_pg_lazi.html   Etimologic, bunătatea se aşază definitiv pe fruntea bunicilor scrişi şi ne-scrişi. Limba română nu reţine decît arareori autoritatea şi bătrîneţea. În engleză, germană şi franceză, de pildă, are putere autoritatea, de îmblînzit, eventual, cu diminutive. În română, Bunul şi Buna, cu diminutivele asumate Bunicul şi Bunica, nu sînt concuraţi de tata ori mama mare, nici de tata ăl bătrîn şi mama a bătrînă. Calitatea esenţială e bunătatea, cu înţelegerea şi îngăduinţa alături şi de ambele părţi - înţeleaptă, din partea bătrînului, condescendentă, din partea tînărului. O femeie bătrînă oarecare e babă, dacă nimic bun nu se numără în apariţia ei, dar e o bunicuţă, dacă are atributele îngăduinţei ocrotitoare. Bunicii din cărţi, dar şi din viaţă, sînt legaţi de un loc ("un pămînt, un vînt sau o uscăciune, o apă sau o lumină", în care, cum ar spune Bachelard, căutăm "culoarea noastră fundamentală"), locul natal, cel spre care te îndrepţi cu amintirea sau aievea (verbul e aici foarte propriu, întoarcerea spre/la bunici aduce îndreptarea, fie şi părelnică, a relelor dinăuntru şi din afară). Un loc care nu se schimbă şi care împrumută desenul "casei onirice". E mic, cald, ocrotitor, mîngîiat de o adiere, de o boare, miroase a flori şi a cer albastru. E vechi şi veşnic, chiar şi atunci cînd Bunica se pregăteşte să moară: "Aici lucrurile rămîn înţepenite cu anii" - constată împăcat Anton Holban. Bunicii sînt cei care, asemeni moşului Simion al lui Lucian Blaga, au pus "temeiurile largi şi simple". De altminteri, moşul este originar şi întemeietor. Strămoş, bunic, bătrîn înţelept şi statornic, veghează şi dăruieşte (vezi ipostaza instituţionalizată de Moş Crăciun). Cîteodată, locul şi bunicii sînt totuna, ca la Ionel Teodoreanu: "Şi uliţa, şi bunicul erau bunicii unui rîs de copil". La Delavrancea, "bunicul stă pe prispă şi numără florile scuturate de adiere". Bunicii par să aibă rezerve inepuizabile de răbdare, deşi timpul îi numără şi pe ei: "Bunica îşi înfigea furca cu caierul de in în brîu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Glasul ei dulce mă legăna... Era aşa de cald, aşa de bine în poala bunichii... O adiere încetinică îmi răcorea fruntea... Norii albi, alunecînd pe cerul albastru... Avea o poală fermecată, şi un glas şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zîmbetul ei". La Sadoveanu, "bunicuţa era o fiinţă mititică şi blîndă, cum trebuia să fie o bunică", iar bunicul - "un bătrîn voinic, roşu la obraz, cu plete albe". Bunicii Lizucăi răsar din poveste, din vis, ei sînt limanul. Toate relele au trecut odată cu noaptea rătăcirii: "Era în căsuţa bunicilor ei... Pe fereastra deschisă năvălea soarele. Perdeluţele de borangic fîlfîiau uşor şi boarea dimineţii mîna pînă la copilă murmurul prisăcii şi miresme de mătăcină şi isop". La Vlahuţă, un fel de bunică e mama Ilinca, "aceeaşi bătrînică, sprintenă şi veselă, dulce la vorbă". La Dimitrie Anghel, "trişti şi buni, privesc ochii bunicilor", iar "gura bătrînă" citeşte sau spune poveşti cu "un zîmbet duios, ca o geană de zi". La Ion Creangă, bunicul David din Pipirig, cel care face elogiul cărţii şi al învăţăturii, "era aşezat la mintea lui, îşi căuta de trebi cum ştia el şi lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap de femeie ce se găsea". Bunica era "miloasă din cale-afară", lăcrima sau plîngea din te miri ce, însă ea e cea care-i scapă de rîie. Tata mare şi Mama mare evocă ideea de autoritate. Dacă familia, cu ale ei mai multe generaţii, locuieşte în aceeaşi casă, bunicul pare să nu încapă. Tata mare, stăpînul suprem, ori moşul, stăpînul de fundal etern, îi iau locul. Literatura noastră are, prin Caragiale, o Mam' mare celebră şi atipică. Lumea de tocmeală în care se învîrte o hotărăşte nu atît bună, cît laxă şi ridicolă. Gesturile ei nu (mai) sînt vechi şi întemeietoare, ci noi şi pestriţe: "Mam' mare îl sărută pe nepoţel... Apoi îşi potriveşte pălăria" şi iar "îl sărută pe nepoţel", apoi "îşi face cruce şi aprinde o ţigară". În fine, "mam' mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe", amîndoi retraşi într-o mică şi vinovată cîrdăşie, dar nu buni prieteni, legaţi unul de altul, precum bunica şi nepotul lui Holban: "Ţin în mînă mîna ei, bătrînă, dar caldă, fremătătoare, scumpă". Amintirea bunicilor e un ritual în singurătate şi nu respectă reguli străine. Nu poţi spune "hai să ne amintim." Întrebi, cel mult, "îţi aminteşti?". O faci sperînd că întîmplarea cu pricina are măcar cîteva puncte comune, cîteva "atingeri" cu întîmplările celorlalţi, căci nu-i de neglijat componenta corporală, de indefinibilă senzualitate, a rememorării. Bunicii ţin de poveste, de pofta de a spune şi de a asculta poveşti amăgitoare. Leac bun (bunic?) cînd lucrurile (par că) nu se mai aşază. Tue, 10 May 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Eu-cititoarea_20_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Eu-cititoarea_20_pg_lazi.html Iată, aşadar, câte ceva despre mine, Cititoarea. Mai întâi, o precizare: nu am modéle literare. Nu am nici idoli, nu pot fi fană adevărată a cuiva/ceva fiindcă, foarte lucidă şi nedispusă la amăgiri şi compromisuri, nu preiau niciun autor/om întreg în simpatia mea, fără rest. Aleg ce mi se potriveşte, las deoparte ce nu, într-o mişcare continuă de ajustare gândită a propriei mele perspective. Nu cred în cei care pariază pe o singură carte, „de căpătâi”, cum se spune. Fie ea şi Biblia. Cărţile, ele te formează, la răscrucea lor forfotindă; nu cartea, ca monodrom. Singură şi idolatrizată, cartea îşi impune degrabă dictatura privirii/gândirii unice şi intolerante. Dacă mintea ţi-e limpede şi întreagă, nu numai că înveţi câte ceva din toate cărţile bune sau rele despre bune şi rele pe care le citeşti, dar – pe cale de consecinţă – nici nu poţi fi ispitit „malefic” de vreo carte, fie ea şi jucată în lumea „reală”. Cititorul e cel care gândeşte singur, iar cărţile, toate, îşi storc seva la rădăcina lui şi-l fac, încet-încet, de neatins, de nemanipulat. Liber, deschis remanierilor, relativizând discret în marginea înaintării sale bogate spre moarte. Tot ce stă scris învie şi se pune în mişcare prin actul lecturii libere. Între „lumile” citite/visate şi cele văzute/trăite aievea nu fac (aproape) nici o diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă. Asemeni insului din genericul unor documentare despre călătorii pe Planeta singuratică (pe Discovery), cel care desenează pe nisip, cu un ram, un cerc în jurul său. Ca şi în cazul siglei unei colecţii editoriale franţuzeşti, Le Promeneur, sensul se iscă din paradox. Plimbăreţul e un ins aşezat temeinic şi tacticos pe un scaun, cu o carte deschisă pe genunchi, tot aşa cum Călătorul deschis spre cele patru zări tocmai se închide în propria reverie singuratică. Ambele gesturi sunt molipsitoare şi incitante. Înţelegi că departele şi aproapele ies din opoziţia aparentă dacă rolurile lor se joacă la nivelul minţii omeneşti. Gândind, ca Forster, toată literatura bună aşezată simultan la o uriaşă masă rotundă, în răspăr cu secolele şi cu ideologiile – trecătoare, acestea, oricât de aberante ar fi –, cărţile bune din epoci diverse îmi pare că seamănă mai mult între ele decât cele bune cu cele rele din aceeaşi epocă. E vorba de miezul tare şi durabil al poveştii-despre-om. Nuanţele tematice şi stilistice diferite nu le strică nicidecum sindrofia. Biblioteca nu e niciodată haos. Entropia proprie organismelor vii e singura „dezordine” care i se poate pune în seamă. Fiindcă şi biblioteca e vie. Liniştea dintr-o bibliotecă e întotdeauna înşelătoare. O ureche exersată poate desluşi murmurul şi petrecerea de vorbe. De aceea, poate, somnul într-o încăpere cu pereţii căptuşiţi de cărţi e bântuit de vise. Eliberat de zgomotele zilei, omul captează, fără s-o ştie, vocile cărţilor. Sunt cititoare de atâta amar de vreme şi până-ntr-atât, încât totul mi se întâmplă bibliomorf. Multe dintre vise îmi sunt un fel de metafore ale lecturii, contaminări ale gesturilor nesupuse cititului. De pildă, visul mic şi ascuţit – care mă trezeşte cu un fior – despre plapuma pe care n-o pot strânge prea tare în jurul meu fiindcă n-aş mai putea „întoarce pagina”; cel cu pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – eu zic: staţi că încă n-aţi „citit-o” şi mă trezesc cu sentimentul că am descoperit un mare adevăr – toate lucrurile sunt mai frumoase dacă sunt citite. Apoi visul cu raftul de cărţi: se întâmplă ceva în vis şi constat că etajera nu mai e pe hol, unde tocmai am meşterit-o din scânduri mirosind puternic a lemn; Laura îmi spune, în vis, că mă aflu într-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Mă întorc în prezent (tot în vis), ea tot nu e, dar se re-întrupează treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii/lecturii? Lucrurile există câtă vreme le ţii minte, ţi le aminteşti/le citeşti (lectura ca interpretare, ca resuscitare!), altminteri se pierd. Citesc, abia ţinând în mâini, o carte grea, greoaie. Sunt tot mai dezamăgită pe măsură ce întorc filele ca pe nişte lespezi, înaintarea e ca în somn, leneşă, cleioasă, pe loc. Exasperată de cât de prost e scrisă, fac un gest smucit. Filele necitite se preschimbă într-un noroi negru, gras, îmi alunecă printre degete. Urmăresc aproape încântată dezastrul. Filele deja citite o iau pe urma celorlalte, se adună la picioarele mele într-o grămăjoară de ţărână numai bună de folosit într-un ghiveci de flori. Gândesc, chicotind: să fie şi ele, măcar aşa, roditoare. Îmi plac fişierele bibliotecilor, mă încântă şi uşurinţa cu care se descurcă un calculator printre fişe şi cote, dar rămân cu o „sete” – mi se tot pare că mi se ascunde ceva, că au rămas uitate rafturi întregi de minunăţii. Ca şi cum ai privi marea ori cerul printr-o sticlă mată. Ca şi ele, Biblioteca e fără margini şi fără fund, dar ochiul liber îţi dă măcar senzaţia că vezi/pipăi totul. Cel mai tare îmi place, aşadar, răscolitul prin vaste depozite de carte. Zumzetul Bibliotecii. Cărţile, sunt sigură, vorbesc şi închise fiind, aşteptând cuminţi între coperte. Simt nevoia să le văd ca şi cum aş vrea să le citesc pe buze ce(-şi) spun chiar înainte de a le deschide.A citi cărţile cu buricele degetelor zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cărţile: este şi un loc care le citeşte pentru noi”. Cele care îmi plac foarte tare mi le asum interior, nu chiar până la pofta de a le semna eu însămi, ca Paladión, personajul lui Borges/Bioy Casares. Mi s-a întâmplat să spun „asta aş fi putut semna şi eu” mai ales în cazul unor cărţi de eseuri sau al unor proze eseistice. Serile citesc până târziu în colţul meu, culcuşită în fotoliu, în cercul ocrotitor al unei lămpi care lasă restul încăperii în întuneric. Eu, cartea, lampa încropim o mică zi, amânând intrarea în noapte. Orice timp/loc îţi este accesibil atâta vreme cât ai la îndemână gândul, visul, cartea. Cititorul se aseamănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărţi pe cel din fructe şi spice. Sunt amândoi simboluri ale vieţii, ale rodului, garanţii pentru perpetuarea speciei umane. Întâlnirile, mereu esenţiale, cu cărţile împiedică ori măcar întârzie înaintarea pustiului. Nu să recitesc îmi doresc, ci să rememorez momente de graţie ale lecturilor mele. Degust tremurătoarea nesiguranţă a gândului ce dibuie, în „ritualul” solitar al amintirii, o umbră de certitudine în potopul de întâmplări, căci întâmplările nu mai par întâmplătoare sub privirea aţintită a gândului îndoit. Mon, 25 Apr 2011 00:00:00 +0300 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Intampinarea-criticii_19_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Intampinarea-criticii_19_pg_lazi.html Da, despre întâmpinarea criticii cred că se vorbeşte mai ales, nu despre critica de întâmpinare. Căci, dincolo de ceea ce Simona Popescu numeşte „critica de tip PR-ist” („critică de frunzăreală” o numea Gherea), cu exagerări ţinând de legile joase şi necesare (?!) ale pieţei, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în zonă. Mi-e greu să identific semne de „demisie” ori „trădare”. Deşi nu mai scrie Manolescu, scriu încă mulţi din garda (mai mult ori mai puţin) veche (de la Gh. Grigurcu şi Ion Pop, la Al. Cistelecan, Dan Cristea, Ştefan Borbély, Octavian Soviany), ca să nu mai spun că „om eşti” dacă scriu despre cartea ta şi te mai şi laudă, măcar pe ici, pe colo, Alex Goldiş, Paul Cernat, Cosmin Ciotloş, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Sanda Cordoş, Mihaela Ursa, Daniel Cristea-Enache, ca să-i numesc doar pe cei pe care îi urmăresc constant. Nu mi s-au părut deloc ezitanţi când aveau de „mirosit” o carte bună şi nici expresivitatea nu-i ocoleşte. Iar dacă se întâmplă să vadă şi lucruri rele în cărţile unor inşi sensibili, cocoţaţi pe soclu înainte de vreme, nu critica e de vină. Pe de altă parte, în condiţiile producţiei masive de carte cu o circulaţie haotică, emanciparea criticului era obligatorie şi tocmai asta nu-i iartă scriitorul. Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţi şi să-l secondeze cu scrisul său. Scrie şi el dintr-o nevoie interioară. „Temele” sunt şi pentru critic la alegere. Şi scrisul său e liber şi personal(izat). „Nu vom tăgădui dreptul la subiectivism al criticului”, zic dimpreună cu Perpessicius. Până la un punct, intimitatea sa cu literatura e atât de strânsă, încât nici el nu o poate privi din afară. Destinat singurătăţii şi singularităţii, ca orice artist, îşi doreşte ca lumea/cartea să se vadă (şi) din punctul său de vedere. Însă, un critic nu are neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea” literaturii contemporane lui, nu trebuie să şi-o ia în sarcină prea strâns, nu e dator, în absolut, nimănui, e un scriitor ca toţi ceilalţi cu dreptul asigurat la subiectivitate, capricii, răsfăţuri. Cititul, recititul, interpretarea sunt „trăsăturile omeneşti” pe care le transpune în textul său. Dar nu există adevăruri absolute, toate adevărurile nouă la îndemână sunt relative, adică, în sens foarte larg şi cuprinzător, circumstanţiale. Forfota receptării îşi modifică desenul după permanente deplasări ale intereselor, ca pilitura de fier sub forţe magnetice, dar marile schimbări, de esenţă, sunt rare şi necontrolabile. În cele din urmă, nevoile de lectură, informare, delectare ale cititorilor n-au fost şi nu sunt influenţate decât în mică măsură de opinia criticii. Reaşezarea valorilor e un fenomen natural. Un proces în curs, care poate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecum impus. Lectura şi gustul sunt/au fost mereu libere şi subiective, capricioase, nedrepte, prăpăstioase şi remaniabile. Eşti conştiinţă a vremii tale fiindcă ţi-ai propus să-i fii martor, s-o scrii. Întrebarea e cât de corectă conştiinţă poţi fi. Cât de obiectivă îţi e subiectivitatea privirii scrutătoare. „Imperfecţiunea” criticului, subiectivitatea şi chiar nesiguranţa lui tatonantă (şi prelung expresivă) sunt, după mine, absolut necesare unui climat de lecturi normale şi libere. Dacă mie, criticului, mi se acordă credit în alb, nelimitat, atunci verdictul meu e suficient şi, după rostirea lui, toată lumea poate dormi liniştită, cărţi şi cititori deopotrivă. Orice critic serios îşi doreşte să fie ascultat, urmat, respectat, dar ştie la fel de bine că lucrurile cu adevărat bune se nasc din îndoieli, puneri la încercare, remanieri repetate, degustări pe cont propriu. Mi-ar plăcea să fiu crezută pe cuvânt când spun că tocmai am citit cutare carte mai sus de medie; dar ascultarea ar trebui urmată de îndată de lecturi de verificare. Ale celorlalţi critici, ale cititorilor, ale mele. Ale Timpului. Pariez pe dreptul meu de om viu de a mă răzgândi. Critica e, în prima ei etapă de manifestare, neapărat de întâmpinare, adică rapidă, îndrăzneaţă, alertă, mizând totul pe primele impresii. Eşti critic-al-zilei tocmai pentru promptitudinea luărilor tale de cuvânt. După o vreme, revii, dai un pas înapoi, identifici trenduri, decantezi controverse şi răsturnări şi scrii un… studiu critic. Îţi academizezi spontaneitatea şi îţi disciplinezi gustul. Când şi când, ajungi la o acumulare de verdicte la zi din care, ruminate şi formalizate, se poate ivi o (aproape) istorie literară. Cu un efort de conceptualizare în plus, cu luciditate şi cu o geometrie impecabilă a perspectivei, poţi deveni teoretician literar. Criticii care contează sunt în stare să condimenteze cronica de întâmpinare cu un strop din toate astea: aşează cartea pe un anume raft, identifică patternuri, desene din covor, inovaţii, prognozează. Mă tem că întâmpinarea criticii e azi vag tensionată tocmai fiindcă/atunci când criticul se ia în serios şi apelează la un instrumentar complex şi nuanţat, sărac în superlative şi coroniţe de premiant. Criticul este un cititor răzvrătit şi incomod, conştient de „minciuna” pe care se pregăteşte s-o creadă şi s-o renege în numele obiectivităţii sale inevitabil subiective. El, criticul, se scufundă în operă pentru a o putea părăsi, şi-o apropie îndepărtându-se. Amestec de tandreţe şi cruzime: de echilibrul pe care-l izbuteşte între feţele sale depinde adevărul textului său secund, nu şi secundar. Răceala textului critic nu poate fi atinsă decât printr-o lectură incandescentă care topeşte reticenţele, reclamă răspunsuri răspicate, adevărate fiindcă niciodată definitive, întotdeauna fragmentare. Textul cu realitatea sa precară şi despotică este întâmpinat de o lectură posedată şi autonomă, o lectură în permanentă alertă, interogativă, necredincioasă, o lectură care somează textul să-şi lepede vălurile, dar nu înainte de a fi trecut ea însăşi proba fascinaţiei. Dacă nu de năuci „îmblând în întuneric, cu ochii închişi”, cum ar zice Ion Heliade Rădulescu, ne ocupăm, şi nici de „diletantismul obez” şi cu înflorituri „coregrafice” pe alăturea cu textul pus la zid de un Zarifopol, critica literară rămâne zona cea mai tare a literaturii contemporane, deşi şi-a revenit binişor şi poezia, iar proza e în plin şi „imperialist” avânt, curtată de toată lumea. Nimeni nu se mai mulţumeşte să fie „doar” poet sau critic, să fii prozator pare azi titlul cel mai râvnit. Din mai multe motive: piaţa cere din nou „poveşti”, proza dă o impresie mai puternică de consistenţă şi, în plus, oferă un spaţiu generos pentru toate complexele/experimentele existenţiale şi scripturale. Romanul fiind mai „umed” ca oricând, până şi cronica literară împrumută ingrediente romaneşti. Criticul a devenit din directór al lecturii publice, ultim bastion al unei profesiuni anacronice – lectura (imaginez, iarăşi, momentul culminant: un număr copleşitor de scriitori producând puhoaie de cărţi pentru o mână de critici-sortatori excedaţi, reduşi la gesturi schematice şi buimace....). Obiectivitatea criticului e, inevitabil, tot mai îndoielnică pe măsură ce creşte bizareria gestului său. De aici urgenţa mărturisirii – nevoia de a povesti în lungi paranteze despre relaţia lui cu cărţile şi despre cronica literară tot mai specială, mai personalizată, mai stranie. Portretul oximoronic pe care îl făceam cândva scriitorului român îi vine mănuşă şi criticului: orgolios până la umilinţă, nesigur şi copilăros până la neruşinată sfidare, mincinos(ficţionar?) senin obsedat de ADEVĂRURI, strângător cu drepturile şi risipitor cu datoriile, locuitor (genial, câteodată!) al limbii române tânjind recunoaşteri neapărat „străine”... Sat, 26 Mar 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Furio_18_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Furio_18_pg_lazi.html Furio (cartea lui Patrizio Trequattrini tradusă de Laszlo Alexandru, Editura Eikon, 2010) pune o sumă de întrebări, fiind o incitantă carte-dezbatere oferită sub forma unei piese de teatru. Prima chestiune ar fi cea a relaţiei mereu fluctuante şi fantasmatice dintre realitate (autobiografie) şi ficţiune. Şi cel mai „obiectiv” dintre jurnalele intime e o autoficţiune, obiectivitatea absolută este exclusă când e vorba despre scriitor în faţa filei albe. Totul porneşte de la un detaliu real: autorul are un fiu cu un sever handicap mintal, un copil „anormal”. Părinţii din carte, Carla şi Bruno, sunt puşi în situaţia de a gestiona această povară de neocolit. Dialogurile lor se învârt în gol, controlate fiind de coordonate biologice, culturale, etice. Datoria de a se dedica îngrijirii permanente a micului monstru tiranic (fie el oricât de drăgălaş şi cu manifestări care pot fi receptate ca afecţiune, deşi nu e deloc sigur că nu sunt mai degrabă simple, manipulatorii comportamente instinctuale, fără frunte şi fără adresă conştientizată – muşcătura şi sărutul lui sunt din acelaşi regn) nu se negociază, ea decurge, încâlcit şi ne-logic, din rânduieli instaurate fără nuanţă de societatea omenească de-a lungul istoriei sale. Ele vin din afară şi decid fără să ţină seama de individualitatea celor implicaţi. Copilul (pre)simte că deţine puterea şi se foloseşte de ea. Ştie, fie şi instinctiv, că cei doi nu au nicio scăpare; că pentru datoria de sânge nu există soluţia derogării. Carla, care ar fi fost de aşteptat să fie cea dintâi gata de sacrificiu (femeie fiind şi mamă), cedează şi alege „exilul”. E, în fond, un regim dictatorial în faţa căruia exilul e forma laşă de reacţie. Bărbatul cade în obsesia/mania orgolioasă a celui care îşi extrage stima de sine din sacrificiul liber asumat. Dar lucrurile nu se vindecă nici într-un caz, nici în celălalt. Carla nu e fericită, e doar iluzoriu departe. Nici instituţiile contemporane nu pot să facă mai mult decât introducerea unei false depărtări în spaţiu de problema cu pricina. Solidaritatea e firavă şi convenţională, nimeni nu-ţi poate ţine locul cu adevărat în relaţia cu propriul copil. Descărcarea de responsabilitate nu are drept efect descărcarea de „vină”. Cei doi rostesc lungi monologuri interşanjabile, semn că rememorează legi ale cetăţii, nu vorbesc în numele lor ca indivizi unici. Dialogul se poartă nu atât între ei, cât în faţa unui tribunal straniu şi difuz. Se justifică şi se apără în faţa unei instanţe cu legi pre-stabilite de societate, tradiţie, biserică, stat, comunitate. Tot atâtea autorităţi-constructe în faţa cărora individul cu spirit de conservare şi cu un egoism decurgând şi din conştiinţa muritudinii (e vorba despre doi intelectuali, lucrurile se complică şi mai mult) nu are cuvânt. Discursurile celor doi se contrazic de la o pagină la alta, ei nu sunt/nu pot fi de acord unul cu celălalt, dar nici fiecare cu sine. Imposibilul ghem al relaţiei lor cu „tiranul” de ei conceput poate fi abordat din perspective halucinant de diferite, dar de nicăieri nu se iveşte soluţia unică şi limpede. Un pas înainte e urmat îndată de unul înapoi. Orice tranşare a situaţiei e imediat anulată de vreun precept de netrecut, neapărat „nobil”. Selecţia naturală nu e admisă între oameni. Ei nu-şi pot dori ceea ce îşi doresc. Nu pot nici măcar visa cum ar fi fost dacă Furio ar fi fost „normal” – ar fi o trădare faţă de copilul lor aşa-cum-este. „Infernul tandreţei”, cel descris de un Alain Bosquet, atinge cote insuportabile. Bruno ajunge, după mulţi ani de voită/abulică încremenire în slujba sa paternală, la capătul rolului şi al puterii. Ideea că, fiind muritori, suntem cu toţii handicapaţi, că e vorba de grade diverse şi acceptabile de handicap, nu mai funcţionează. Crima e soluţia cea bună. Ucigându-şi copilul pentru a-l scăpa de suferinţă, Bruno nu poate anula însă gestul său criminal. Indiferent de motive şi circumstanţe speciale, el este ucigaşul fiului. Jocurile au fost făcute. Gestul următor nu poate fi decât sinuciderea. Carla speră în zadar o reclădire a relaţiei lor acum că, fie şi brutal, problema e rezolvată. O clipă, ea nu înţelege că, în mod ironic, doar moartea „rezolvă” când e vorba despre nodul gordian al existenţei captive în propriile sale legi. Thu, 03 Mar 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Forme-ceptive-ale-prozei_17_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Forme-ceptive-ale-prozei_17_pg_lazi.html „Oglindă purtată de-a lungul unui drum”, în una dintre definiţiile sale tradiţionale, romanul exersează gestul prinderii şi reflectării drumului cu pricina într-o varietate derutantă de maniere. El îşi împlineşte lucrarea alături de, dar şi alăturea cu drumul, inventează oricând cărări inedite şi rebel-polemice, joacă apele oglinzii după plac, formând, informând, deformând sau chiar ignorând „obiectul” de reflectat. O (parţial, ludică) incursiune etimologică ar putea conduce la o clasificare a prozei funcţie de maniera „ceptivă”, adică de modurile de construcţie, stil, atitudine în actul „prinderii” lumii. „Cepţia” derivă din latinescul capiō, capere, cēpī, captum, cu sensul de „a lua”, „a-şi însuşi”, „a prinde”. La rândul său, acesta, spun dicţionarele, îşi are originea în ebraicul cap(h), „căuşul mâinii”, cu sensuri complementare de „a lua în/a pune stăpânire”. În diverse limbi europene, a dat „înţelegerea”, capire, în italiană (a prinde sensul!); „vânarea”, „vânătoarea”, chasser, în franceză; capture în engleză, cu sensul de „a lua”, „a înţelege”; caber, „potrivirea” şi „ajustarea”, în spaniolă şi portugheză… Când primeşte prefixe, în latină, capio devine cipio: accipiō, concipiō, dēcipiō etc.Româneşte: accepţie, concepţie, decepţie, excepţie, unele cu variante active şi chiar cu sens diferit cu sufixul –iune. Incepţia e un cuvânt nou. Are sensul de „început”, „întemeiere”, „insinuare/inseminare” într-un loc străin pentru a manipula sensuri (vezi şi filmul lui Christopher Nolan, Inception). În majoritatea cazurilor, formele „ceptive” se intersectează, nici una nu e regăsibilă în stare pură, nu e monodrom epic, unicale auctorială. Dar în „oglindirea” lumii se pot identifica preferinţe, aplecări, dominante. Unele dintre ele – simple impresii de lectură, oricând amendabile. Însă şi cititul e „oglindă purtată de-a lungul unei cărţi”. Aşadar: Conceptivii îşi lucrează ficţiunea în colaborare şi alături de lumea reală. Lumea concepută face concurenţă stării civile printr-o gesticulaţie aţintit cathoptrică. E Creaţie. Reproducere. Atoateştiutor şi ubicuu, prozatorul nu-şi neagă prezenţa, dar şi-o păstrează în umbră, lăsând cititorului senzaţia că e singur şi nevăzut în mijlocul lumii descoperite prin gaura cheii practicate în text. Totul e „ca în viaţă”, supunerea de bună voie şi aplicată la tipologii consacrate ori în curs de consacrare conferă poveştii verosimilitate, valabilitate, farmec. Introceptivii sunt o variantă specială de conceptivi. Ei mută instrumentarul în interior şi mizează alb pe ceea ce simţurile în alertă înregistrează. Polul cunoscător vibrează la datele realului şi le transcrie conştiincios, glosând în aparteuri reflexive care adaugă adâncime tabloului trăit. La introceptivii reflexivi, romanul e autoficţiune în canon (muzical), cu feţe de-curgând una din cealaltă, cu o predispoziţie ruminantă, de infinită despicare a firului în patru, de gestionare a febrei şi tensiunii existenţiale. Exceptivii se situează în răspăr cu lumea reală. Dacă o fac prin apel la vremuri revolute, adaugă ingrediente ţinând de atmosferă, miresme şi nuanţe nostalgice, căci mesajul e discret polemic. Refac migălos „zăpezile de odinioară”, imposibile în prezentul dezamăgitor. Pe canavaua unor semne memorative, simpli relansatori ai poveştii, se pictează cu pensule fine şi decadente lumea mică şi lucrurile ei mărunte şi fundamentale. O specie rafinată sunt extraceptivii – încolăciţi în labirintul textului lor germinativ, gata oricând să piardă legăturile cu realul. Povestea e un splendid murmur melodic care-şi uită izvorul şi, prin urmare, îşi poate rata vărsarea în omenesc. Inceptivii speră să insinueze dimensiuni inedite spectacolului lumii. Ei sunt onirici, abisali, de o excentricitate care, în mod paradoxal, le accentuează introversiunea subversivă (seria versiunilor ar putea fi şi ea incitantă!!). Concreteţea plată a realului nu-i satisface, ei presupun existenţa unor alte lumi, inaccesibile în mod curent. Pentru întrebările lor existenţiale caută răspunsuri ieşite din serie, sofisticate. Interceptivii lucrează declarat parodic, ironic, parabolic; nu ignoră regulile altora, ci le interceptează şi le exploatează pe cont propriu cu o vervă molipsitoare şi cu o mică vână tragică, dezîncântată, în fundal – sunt postmodernii, intertextualiştii, fragmentaliştii. Deceptivii se situează demolator în faţa unei lumi care nu-i ascultă. Discursul lor e rupt, deşirat, fracturat şi crizic (proza bacoviană, de pildă, ca gen proxim). Ei sunt şi, în doze personalizate, contraceptivi – modul lor de a face e des-facerea. Însă una cu sens. Pentru o scurtă perioadă, cea a exploziei contestatare, toate avangardele sunt deceptiv-contraceptive. Ele nu construiesc o lume, ci curăţă brutal locul pentru a provoca o construcţie nouă; care, însă, nu mai cade neapărat în responsabilitatea lor. Receptivii mizează pe cumul de poveşti despre lume. Ei alcătuiesc liste, serii, dicţionare de întâmplări şi personaje. Inventariază diversitatea lumii din/în cuvinte. Sunt trezorieri de poveşti şi formule epic-existenţiale. Gurmanzi şi gurmeţi ai „spumoasei, aluvionarei ficţiuni”. Susceptivii sunt reticenţi, neîncrezători, proza lor e tatonantă. Iau răul lumii asupra lor, privirea le e adesea neagră, vag resentimentară şi maniacală. O variantă ar fi susceptiv-conceptivii, cu multipla punere în abis sub bănuiala existenţei unei ficţiuni cosmice, a unui „complot universal”. Preceptivii dozează ingenios concepţia, excepţia şi intercepţia pentru a avertiza, didactica lor mozaicată apelând cel mai adesea la umor şi/sau ludic. Caragiale ştia despre ce e vorba. Ei sunt şi perceptivi. Adică, au „priceput” spectacolul lumii, ca nişte înţălepţi, şi dau mai departe povestea în formule mai uşor de înghiţit. (vezi detalii şi exemple în România literară nr. 5/2011) Sat, 26 Feb 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Citesc-deci-suntem_16_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Citesc-deci-suntem_16_pg_lazi.html Ţin la libertatea cititorului de a fi (citi) exact aşa cum pofteşte; scrisul de calitate, cartea bună conţin deja în ele tehnici specifice de seducţie – aşadar, orice „şmecherie” anume pusă la cale pentru a atrage îmi repugnă; dacă eu, scriitorul, încerc să-l ispitesc, n-o fac fiindcă îl cred pe el slab ori puternic, ci pentru că n-am destulă încredere în forţa textului meu; numărul de cititori adevăraţi e, proporţional, acelaşi sub toate vremurile; vorbim de cititorul „în general” ca despre un ideal, altminteri, câte cărţi, atâţia cititori – şi e bine că-i aşa; dacă sunt deschişi la compromisuri grave, nu sunt scriitori, ci negustori-cu-orice-preţ; nu suportul decide asupra apropierii sau depărtării dintre cititor şi scriitor, ci calitatea scrisului; cititorul ideal e cel-care-gândeşte-singur; nu mă gândesc la cititor când scriu, ci la om; criticul e un cititor pur şi simplu, iar dacă e în stare să fie şi scriitor când comentează o carte, atunci e un cititor special; succesul la public, dar nu la orice public!, e mai important, căci mai sincer; un anume fel de succes poate suci minţile, da, e adevărat; aş scrie oricum, căci e vorba de a-mi elibera o tensiune, abia apoi de a întâlni, eventual, nelinişti asemănătoare; după o bucată de vreme, mă pot citi aşa cum citesc un străin, dar, fireşte, cred că ştiu mai bine decât ceilalţi ce se ascunde în textele mele; nu, fiindcă cititorii nu se împart cu nimeni, fiecare carte e singură în relaţia cu cititorul, chiar dacă „enciclopedia personală” funcţionează discret în fundal; când şi când, visez la o lume mai puţin dispusă să se amăgească în fel şi chip şi care să nu-şi numească ignoranţa cu vorbe mari; portretul cititorului nu ţine de situarea geografică, mai ales când cărţile lumii sunt la îndemâna tuturor (aproape) simultan; dacă doar el ar decide, un cititor de elită ar putea interzice o anume literatură de raftul doi care are şi ea rostul ei pe lume… Lectura şi gustul sunt/au fost mereu libere şi subiective. În libertatea de a fi capricioase, nedrepte, prăpăstioase şi remaniabile le stă toată omeneasca frumuseţe. Pentru mine, Cititorul e cel-care-gândeşte-singur şi nu poate fi îngenuncheat şi nici manipulat. Nu încetează să se întrebe şi să-şi răspundă scotocind singur adevărurile (mărunte şi relative) din tezaurul omenirii. Ar fi bine dacă am fi în stare să facem Arta părtaşă importantă a vieţii fiecărui om. În preajma istorică, ar putea însemna ceva. Un sentiment planetar al frumosului cotidian, iată un lucru pentru care merită trudit. Îmi plac fişierele bibliotecilor, mă încântă şi uşurinţa cu care se descurcă un calculator printre fişe şi cote, dar rămân cu o „sete” – mi se tot pare că mi se ascunde ceva, că au rămas uitate rafturi întregi de minunăţii. Ca şi cum ai privi marea ori cerul printr-o sticlă mată. Ca şi ele, Biblioteca e fără margini şi fără fund, dar ochiul liber îţi dă măcar senzaţia că vezi/pipăi totul. De aceea, îmi place răscolitul prin vaste depozite de carte. Cărţile, sunt sigură, vorbesc şi închise fiind, aşteptând cuminţi între coperte. Simt nevoia să le văd ca şi cum aş vrea să le citesc pe buze ce(-şi) spun chiar înainte de a le deschide. A citi cărţile cu buricele degetelor zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cărţile: este şi un loc care le citeşte pentru noi”. Cititorul încă mai merge pe jos, încet şi sigur, asemeni pedestraşului lui Cioran. Aşa a cucerit o lume şi tot astfel o poate păstra. E, repet, cel care gândeşte singur, iar cărţile, toate, îşi storc seva la rădăcina lui şi-l fac, încet încet, de neatins, de nemanipulat. În decembrie, îndată după căderea dictaturii, am înţeles că se petrecea şi legiferarea unei libertăţi care nu încetase nici o clipă să existe, cea a cititorului singuratec. Singurătatea Cititorului, comunicarea sa intimă cu opera îi asigură salvarea de spiritul mutonier şi eliberarea de orice dogmă. Lectura (şi mă gândesc aici la „citirea” cărţilor, a tablourilor, a muzicii) este forma cea mai omenească a revoltei în contra îngrădirilor de orice fel. „Mă revolt, deci suntem” scria Camus. L-aş parafraza astfel: „Citesc, deci suntem”. Sun, 06 Feb 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Efectul-Marcel-Moreau_15_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Efectul-Marcel-Moreau_15_pg_lazi.html „Avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim; avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre...” (Marcel Moreau) Reiau aici o schiţă de portret. Un mod de a recunoaşte încă o dată că întâlnirea mea cu scrisul său, ca traducătoare, a lăsat urme. În primăvara lui ‘90, sosise la Cluj, la biblioteca de la Litere, un camion cu cărţi, donaţie din Belgia. Printre ele, Marcel Moreau, Les arts visceraux (peste ani, într-o revistă pentru românii din Canada, Moreau avea să povestească întâmplarea cu „Irina, cea care vede dincolo de litera scrisă”). Lucruri de o simplitate extraordinară a gândului, în sensul eliberării de orice prejudecăţi, într-o limbă de o plasticitate aproape dureroasă. Am tradus un fragment, cu plăcerea de a descoperi româna în stare de uluitoare corespondenţe, şi l-am publicat în Steaua. După câteva luni, o scrisoare de la editorul francez. Apoi una de la Moreau însuşi: „... Un prieten mi-a trimis o fotocopie după Steaua din august 1990 [...] Am multe afinităţi cu România – acum 13 ani eram îndrăgostit de o sculptoriţă, Valentina B[oştină], personaj nesăbuit, visceral. Am şi prieteni vechi, fideli, sensibili, cititorii mei dincolo de bine şi de rău, Ştefan Fay şi Voica [...] Iubesc ţara dumitale, cu îngerii şi cu demonii ei şi cu o vibraţie atât de specială care face ca între unii şi ceilalţi să se mai afle destule motive pentru a nu fi nici rece, nici călduţ”. Primesc, curând, un braţ de cărţi. Unele mi le trimite, pentru operativitate, Ştefan Fay, de la Bucureşti. Editura Libra întâmpină cu entuziasm ideea unei serii de traduceri din Moreau. Apare, în 1993, Discurs contra piedicilor, o antologie de texte selectate din mai multe cărţi ale sale: Gândirea mongolă, Artele viscerale, Elogiu femeii, Discurs contra piedicilor, Caiete caniculare, Kamalalam, Monstrul, O mie de voci răguşite. Urmează Artele viscerale, Celebrarea femeii, Farmecul şi groaza, Extaz pentru o domniţă româncă. Scrisul său încearcă să spună că, „dincolo de nevroza generală, mai e încă posibilă rara şi tulburătoarea dorinţă de a tresări pentru o altă viaţă”. Totul îl interesează, totul îl răneşte, totul îl doare, şi are revolte de sabotor-creator în faţa a tot ceea ce împiedică omul să fie om. I se trimite o casetă filmată la Cluj: „...am văzut chipuri pe care doream să le văd, am auzit cuvinte care m-au emoţionat profund şi chiar m-au făcut să roşesc, confuz. Îţi mulţumesc că eşti atât de aproape de cărţile mele. Mă consolezi de faptul că sunt urât în unele medii, cele ale confortului intelectual”. Ne-am întâlnit la Bucureşti, la Târgul de carte. Întors la Paris, îmi scrie: „... nu m-am înşelat. Trebuia să ne întâlnim, prin verbul meu, prin lectura ta, apoi traducerile şi, în fine, complicitatea noastră, prietenia”... „Ai chipul cel mai enigmatic pe care l-am întâlnit vreodată... Privindu-te, am avut senzaţia că mă găsesc în faţa unei mari cărţi despre o mare poveste. Cartea pare închisă, zăvorâtă pe un adânc de cunoaşteri, de intuiţii şi de trăiri inaccesibile simplei curiozităţi. Apoi, pare că se întredeschide, apar câteva rânduri în privirea ta adâncă.” La Cluj, aveam să ne vedem într-o perioadă neagră pentru mine. Mi-a scris ca un vechi şi generos prieten, cum îmi devenise de la prima frază citită în primăvara lui ’90 şi cum a rămas, mereu, referinţă firească în multe dintre cărţile mele: „Am văzut iarăşi în tine lumina dintotdeauna...” Alte scrisori: „Sunt la munte, cu o pătrime bună: linişte, înălţime, hârtie, creion.” De la un colocviu de poezie la Bruxelles: „genul plicticos, teoretizând la nesfârşit asupra poeziei; cred că am adus prin intervenţia mea o notă vibrantă (ce e poezia fără emoţie, te întreb?)”. Despre traducerile mele: „Timpul pe care mi-l consacri rupe tăcerile morţii... Publicul s-a lăsat sedus de îndrăzneţul tău pariu – să mă faci cunoscut şi, poate, iubit. Spune Laurei tale că sunt tulburat de talentul ei – nu se putea copertă mai frumoasă şi mai adevărată. Truda ta de a mă face cunoscut seamănă mai degrabă a misiune ferventă decât a ocupaţie profesională... Scriitura îmi e trup viu şi călător capabil să se oprească înlăuntrul fiinţelor şi să le împărtăşească din minunatele şi teribilele secrete ale Omului. Ai înţeles prea bine cum sunt. Ai magnifice pulsiuni de femeie acordate cu o inteligenţă magică hărăzită să le facă să cânte.” Iremediabil noptatec şi subteran, cum se ştie el însuşi („Sunt singur în revoluţia mea. Nu-mi voi înălţa biserică...”), scrie cărţi uluitoare cu titluri-poem: Nuntiri de noapte, Mormânt pentru întenebrări, Compania femeilor, Tânăra şi nebunul ei, Feminariu, Iubirea, cel mai frumos dialog al surzilor, Lectura iraţională a vieţii, Corpus scripti. Îi promit un nou volum antologic. Şi o lungă prefaţă la Epistolarul Ştefan Fay/Marcel Moreau, pe care tocmai l-am tradus: „Cuvintele mele se nasc de două ori: când le scriu şi când le traduci. Cuvintele mele sunt norocoase, iar eu fericit...” Schiţez aici un portret/dosar pornind de la Incandescenses, volum reproducând, în 1984, Cartea Beată (Egobiographie tordue. L’Ivre Livre) şi fragmente din Quintes (cartea de debut), ambele cu un caracter autobiografic. Îl completez cu spicuiri din Christophe Van Rossom, Marcel Moreau, l’insoumission et l’ivresse (Bruxelles, 2004). Apelez, de câte ori e cu putinţă, la propriile sale cuvinte: e un atât de desăvârşit maestru al spunerilor pe cât de adevărate, pe atât de memorabile, încât mi se impune de la sine drept soluţia optimă pentru o mai aprofundată cunoaştere a feţelor/vocilor sale. S-a născut (16 aprilie 1933) la Boussu („toute boue sue”, orice mocirlă asudă”, explică M.M.), în Borinage, Belgia. Tatăl, „un bărbat cu suflet simplu şi inimă tristă”, ţiglar de meserie, moare în 1948 căzând de la zece metri înălţime. „Avea 51 de ani. Îl chema Nazaire. Când mă gândesc la moarte, nu chipul său de bătrân chinuit îmi vine în minte, nici ultima zvâcnire de viaţă, ci toate semnele unei vieţi ratate, adunate, undeva, pe un pat. Mai mult decât după-moartea, mă obseda înainte-de-moartea, acea nemişcare a celui viu acordată celei a mortului. Nu cadavrul îmi vorbeşte despre neant, ci mica existenţă captivă, putrezirea ivită în privire, lenta derivă a trupurilor, viermele din gând [...] Îmi spun atunci că aceia care nu luptă mor mai repede decât cei ce luptă. pentru mine, a trăi înseamnă a o lua înaintea descompunerii, gâtuind-o cu străfulgerări. Ale revoltei, ale urii dacă trebuie, ale artei, dacă e cu putinţă [...] Tatăl meu nu s-a bătut. Dacă ar fi fost un luptător, l-aş fi avut încă. Moartea lui, însă, a făcut din mine un luptător.” Anul morţii tatălui e anul unei cotituri: „Moartea tatei a pus capăt inconştienţei mele. Tot ce-a precedat-o a fost copilăria simţurilor. Tot ce-i va urma va fi copilăria verbului.” Până aici, amintirile sunt frânturi emoţionale citite târziu şi încatenate unui destin singular, care s-a construit pe sine în călătorii succesive, tot mai adânci şi mai complicate, înlăuntrul fiinţei: „Virgin de orice moştenire estetică, puteam să mă scufund în mine, în lumina sălbatecă a instinctelor, a formelor care nu datorau nimic obişnuinţei ochiului ori condiţionării raţionale. Am crescut într-un pur vid cultural, într-o absenţă totală a reperelor spirituale. Am avut şansa de a mă găsi singur în păduri necunoscute. Am învăţat să isc scânteia şi focul din măruntaie, nu din razele oamenilor ori ale operelor. Cine mi-a dat gustul pentru lectură? Umbra.” Atmosfera familială era una de „puritanism fără Dumnezeu”, conduita cotidiană pliindu-se în funcţie de „teama-de-ce-ar-zice-lumea”. Marcel nu-l va simţi niciodată pe Dumnezeu şi nici nu se poate închipui pe sine căutându-l. Ateul se va mărturisi mai târziu atins de „estetica divină, adică de operele născute din nevoia oamenilor de a adora o Taină”. „Verbul nu e Dumnezeu. Dar, graţie lui, Dumnezeu poate deveni inutil. În ce mă priveşte, am pus în cuvinte o asemenea intensitate încât au sfârşit prin a-mi apărea ca o fiinţăsuperioară”. Rămâne faţă în faţă cu o „mamă devorantă”: „Odată tatăl meu mort, am descoperit-o pe mama, această minunată primejdie, acest straniu, obscur şi tulburător cataclism.” Louise, o femeie scundă „ca o comprimare a Teribilului”, e un caz de violenţă pasională strunită sumbru, încordat, prin ipocrizia moravurilor. Îşi doreşte fiul cuminte, politicos, educat şi ...funcţionar: „De altminteri, nu arareori mielul e progenitura visată de lupi”. Angajat într-o robineterie, cunoaşte o lume dezumanizată, cenuşie, robotizată, abia îmblânzită de gesturi joase, obscene. Dictările excelente din anii de şcoală, cronica lirică a unui meci de baschet, publicată în ziarul local, îl mărturisesc, deja, în căutare de cuvinte rare: „Sunt atins de o boală bizară, singulita, dar n-am şi mijloacele de a-i da strălucire.” Călătoreşte la Londra, unde fură două cărţi, una dintre ele: un compendiu al Capitalului lui Marx. Îl descoperă pe Zola: „dar Zola n-a fost decât o zguduire fizică. Dostoievski a însămânţat această zguduire”. Spaţiul psihologiei ruse îl câştigă pentru totdeauna. Învaţă că „nu-i poţi face nopţii un copil, dar merită să încerci”. După câţiva ani, îl descoperă pe Nietzsche: „Filosofia lui atât de limpede, de heliolatră, ne vorbeşte, totuşi, despre obscuritatea omenească, despre lunga noapte a omului. Ne învaţă că albul se smulge negrului, soarele umbrei. Pentru scriitor, Nietzsche trebuie să rămână un exemplu, nu să devină un maestru.” În 1955, ajunge corector la Le Soir: „Mărunţind toată ziua şi până la greaţă infravocabularul, aveam nevoie, seara, noaptea, să-mi făurescun supra-limbaj”. Corespondează cu Mauriac, Camus, Montherlant, care-l încurajează în proiectele literare. În 1957, se căsătoreşte. Are doi copii (Jean-David îi va deveni cel mai bun fotograf, iar Hélène îi moşteneşte privirea sfredelitoare asupra lumii). În 1962, îi apare prima carte, Quintes, care se bucură de o primire superlativă unanimă. De la Simone de Beauvoir la Gaëtan Picon, lumea literară salută naşterea unui talent. În 1969, părăseşte Belgia, acea „şcoală de stoicism” fără de care simte că n-ar fi ajuns „ereticul fără frontiere” de mai târziu. La Paris, e corector la diverse publicaţii, apoi la Le Figaro, până la pensionare. Călătoreşte în toată lumea. E tradus în Statele Unite, în Germania, în România. Începe o lungă corespondenţă cu Anaïs Nin. Apoi cu Cioran („Sunt aproape năucit de importanţa pe care o încredinţezi Verbului din care se naşte, fericit, verva”, îi scrie Emil Cioran). Prieten cu Jean Dubuffet (care-i ilustrează Le bord de mort), Jean Muno, Roland Topor. Peisajul natal e absorbit cu aceeaşi forţă, încorporat şi obligat să participe la bătăliile fiinţei. Vezi excepţionala descriere, psihanalizabilă, a râului Haine („Ura”, „rictus lichid”) al copilăriei: „Nu mai aveam nevoie de Mississippi. Negam Niagara. Ea, Ura, singură, era fluviul şi torentul, mitul distrugerii şi fecunditatea suverană. Nimic de-aici înainte nu mă putea opri să-i dau un afluent: ceva ca o iubire.” Arta viscerală, ştiinţă a tenebrelor, îşi are propriile ritmuri dezlănţuite. Violenţele îşi vor afla răgazul în muzică: „Bach. Adjectivul de la Bach e bachic. Muzica eternă mă îmbată”. „Trebuie să învăţăm să învingem monotonia născută dintr-o dublă absenţă: a Divinului ca amăgire şi a Umanului ca utopie.” Face literatură potrivit unei ecuaţii de o simplitate eclatantă, la îndemână doar marilor împătimiţi de cuvânt: „trudă violent subterană pentru a fi mai puţin mincinoasă lumina zilei.” Nu noutatea absolută a ideilor sale impresionează, ci „verbul, cu alură de orgie melancolică” (Denis Wetterwald scrie în 1991: „Moreau e un incendiator. Scriitura sa e incandescenţă şi scrâşnet”), în stare să zdruncine zidirile mohorâte ale „realului stabilit”, să încerce exaspera(n)t o recuperare a sensibilităţii, a senzualităţii, a vânei romantice, toate împotmolite în legile inumane cu care omul s-a înconjurat de bună voie, imprudent şi grăbit. M.M. propune, carte de carte, o veritabilă revoluţie: nemiloasă, profundă, zguduitoare. O face cu toată atenţia îndreptată asupra cuvintelor, într-o gesticulaţie de îndrăgostit: „Aventuriere împotriva voinţei lor, răvăşitoare ale destinului, hăituite către ceva ce ne depăşeşte mereu, cuvintele urmează traiectorii niciodată trasate. Traiectorii cunoscute doar de zeii Nopţii. Nu e de mirare că par să-şi urmeze calea în chiar clipa în care autorul pretinde să le fi impus liniştea şi nemişcarea...” Alain Bosquet se recunoaşte „cu totul cutremurat de această lectură nemiloasă”, Jacques Sternberg salută „literatura zborului înalt, beată de cuvinte, de nevroze şi de găselniţe”. O inteligenţă convulsiv modelată de profunzimi se realizează prin „punerea-în-muzică” a fiinţei. O muzică verbală, fireşte, „căci toate cuceririle trec irezistibil printr-un anumit mod de a deturna cuvintele de la prozaicitatea lor.” Gândirea viscerală răstoarnă organizarea clasică a facultăţii de a cunoaşte, reabilitând, într-un prim demers, „nebunul din noi”. Visceralismul mizează pe luciditatea beţiei ca produs al voinţei, însemnând inconfort intelectual, instinctivitate, smulgere din real. Expansiunea psihologică infinită, caracteristică subteraneităţii viscerale, apelează la metaforă şi la ritm, ambele chemate să conteste moartea, să modeleze haosul, să îndeplinească „funcţia hordică” („Ritmul este pentru verb ceea ce vântul este pentru hoardă”). Energia antropocosmică poate repune în drepturi sărbătorile uitate, vechile saturnalii. Moreau propune exerciţiul matinal al uimirii de a fi viu: „în fiecare dimineaţă mă regăsesc cu mirarea de a fi viu. Veghea serii mă făcuse totuşi, istovit de frenezie cum eram, să am senzaţia eşuării, ca o umbră printre umbre, pe un liman ostil. Am luat somnul drept consacrare a morţii: nu-i era decât parodia. Ar fi putut să mă isprăvească, iată că mă întremează. Sentimentul care mă încearcă la trezire nu-i fumegos, nici încâlcit: îl însoţeşte un extraordinar puseu de senzualitate în cursul căruia mi se arată prezenţa secretă ori manifestă a obiectelor [...] Noaptea pare să fi refortificat sufletul lucrurilor cu o stranie voluptate [...] În acelaşi timp, reînnod legăturile cu un trup căruia-i aflu deodată fuga nocturnă şi onirică. Îl contemplu. Fiecare parte are însemnătatea ei, deşi sexul pare şeful tuturor organelor revelate brusc conştiinţei mele. Firele de păr din gura mea sunt ale mele, mişcarea piciorului smulgându-se dintre cearşafuri îmi aparţine. Desluşesc bătăile inimii mele. Cu vârful degetelor culeg de peste tot secreţii pe care le port la nări. Această duhoare amestecată are violenţa fiarei fugărindu-şi prada ori căzând în rut. Totul miroase puternic a viaţă profundă şi ante-moarte, a animalitate restaurată. În timpul nopţii multe lucruri se petrec în noi. Forţele noastre sunt împrospătate, dar şi putreziciunile răzbat. O parte din noi pare să se fi descompus în nemişcare. Am amuşinat propriul nostru cadavru şi ceva din disperarea sa acră pluteşte deasupra noastră. Totul ne îmboldeşte atunci să mişcăm, să imprimăm trupului nostru şi spiritului nostru mişcări putând ajunge până la catapultare [...] Mâna mea pipăie căldura trupului şi-i măsoară deopotrivă finitudinea şi atotputernicia [...] Doar mirarea, neîncetat reînnoită, de a fi în viaţă ne poate conduce la inventarul energiilor fantastice care mugesc în străfundurile noastre”, în ciuda legilor zilei. Se atinge, astfel,„conştiinţa spasmodică de a fi, urmată de îndată de materializarea ei verbală”, realizabilă într-un „atelier bizar, laborator erectil, secretor şi hirsut.” Dosar de cărţi – secvenţe de moreaumachie şi opinii ale criticilor, între paranteze: Gândirea mongolă (1971): „Omul nopţii se înalţă dureros de la subteraneitate la suveranitate. El se dedică eliberării sale prin faptul însuşi că neagă libertatea ori încetează să mai creadă în ea. Mai teribilă decât moartea lui dumnezeu, libertatea care nu există pretinde o depăşire nelimitată. Depăşire pe care am numit-o deja eliberarea.”(„Gândirea mongolă e, dacă-l înţeleg bine pe Moreau, o gândire venită din impulsiunea cea mai sălbatică, adusă parcă de vreun Gengis Khan încălecând cuvântul şi vorbirea în acelaşi timp, o gândire mongoliană în sens medical şi patologic... Tragedia omului – a fi înseamnă a-l pregăti pe a nu fi, ne-o spune în felul său – trebuie să se resoarbă într-un soi de jubilare feroce.” – Alain Bosquet). Artele viscerale (1975): „Mă întreb încotro se îndreaptă, alene, acest verb cu înfăţişări de orgie melancolică. Înspre ce ţinuturi din nou îndepărtate unde nu afli încântare decât în frumuseţea femeii şi în forţa scriiturii...” „Distruge, aşadar, dar n-o fă decât dacă ai certitudinea că poţi înălţa vreun turn ameţitor ivit din nebunia ta, un locuibil şi liber castel deasupra ruinelor înseşi ale lucrului pe care l-ai dărâmat.” („Marcel Moreau nu urmăreşte să înveţe, ci să fecundeze... ar putea prea bine să ni se arate într-o bună zi, alături de Céline, Artaud sau Genet, ca unul dintre cei mari” – Claude Bonnefoy). Nu recunoaşte visceralismul ca teorie, căci trupul ca „actor al istoriei noastre, creator de destin, nu există încă. Rămâne analfabet. Un obiect căruia moda şi publicitatea se însărcinează să-i laude meritele” (interviu din 2004). Celebrarea femeii (1977). Câteva subtitluri: Femeie înveşmântată în roşu întunecat..., În adâncul simţurilor tale, o mână de artist..., Râsul tău ca un pumn de pietricele..., Pe pielea ta să scriu un roman... („Pe pielea ta să scriu un roman. În împrejurimile sexului să trasez linii de o ardentă lubricitate: capitol plin de ţipete, de şocuri, de sucuri, de moliciune, de mângâieri, de alunecări, de scotociri, de miasme, de savori, de arsuri, de magnifice scursori. În sexul însuşi, partea obscură, adică ilizibilă a poveştii. Să-ţi înfăşor coapsele cu o mătase de cuvinte rare, strunjitoare, scriitură fină şi regulată născută din jilavul pliu al vulvei, povestirea confidenţială, aproape preţioasă, a unei dorinţi de modelator...”), Astă seară mi-e mângâierea lânoasă..., Mare e nevoia cărnii de a se istovi prin altă carne..., Toată caligrafia delebilă a mângâierilor..., Un pudic visător la imposibila iubire. Sexul nu vorbeşte, în cărţile lui Moreau, ci scandează, cu o artă simfonică impecabilă. („Eseu plin de delir şi tumult, de vuiet şi splendori, de fulguranţe şi arsuri” – Jacques Sternberg; „Marcel Moreau e marele preot al crucificărilor fericite.” – Alain Bosquet). Discurs contra piedicilor(1979): se recunoaşte un om „care încearcă până la tensiuni supreme paradoxul de a se ştisortit limitelor şi de a se dorimistuit de nelimitat.” Scrie un excelent elogiu al pulberei: „pulberea cenuşindu-mi mobilele în acest apartament care-i asigură aşternerea. Pulbere pe care am învăţat s-o doresc din mai multe pricini, dintre care unele vor rămâne pentru totdeauna obscure [...]. Dacă socotesc pulberea fascinantă e şi fiindcă blânda şi puţin cunoscuta ei frumuseţe îşi ia în linişte şi răbdător locul la întâlnirea de fiecare zi cu obiectele pe care le iubesc, companionii fantasmelor mele şi martori ai singurătăţii şi iubirilor mele. Nu ştiu de unde cade astfel, dar am certitudinea că vălul ei aproape iluzoriu nu poate fi ridicat decât prin imaginaţia acută pe care o am despre declinul meu şi despre sfârşitul meu.” („Am primit cartea dumitale în plină figură, e greu să i te eschivezi. O transă frenetică... o purificare teribilă cu totul salubră. Înalt tonică... Mă stupefiezi” – Jean Dubuffet). Caiete caniculare (1982): „Încotro merg eu, astfel, om îmbătrânind prea repede, hoit pentru unii, geniu pentru alţii? Nu merg nicăieri altundeva decât către neant, ca toată lumea. Dar mai merg totodată, prin viaţa imediat trăită şi prin actualitatea mea sângerândă, înspre un soi de conştiinţă superioarăa ceea ce sunt înainte de a nu mai fi.” Kamalalam (1982): Qui a mal à l’âme/Cel pe care îl doare sufletul. („Kamalalam e suferinţa unui scriitor pentru care scriitura e mijloc de supravieţuire elementar, într-o lume ce nu-i făcută pentru scriitori. E geamătul jupuitului de viu a cărui rană naşte adevăruri fulgurante – îţi vine în minte Montaigne ori Pascal” – Robert Georgin) Monstrul (1986)scrie despre cuvintele împotmolite în masa viscerală, un soi de „zaţ verbal în grosimea ţesuturilor”, despre viaţa lor stranie şi implacabilă sub piele, în încurcatele iţe senzoriale, în băltoace comunicante ispitite între vis şi veghe, între zi şi noapte, între gând şi rostire: „Şi se află în mine, şi chiar de nu sunt cu adevărat cuvinte, dacă nu-s decât şuierături perverse, simulacre de explozii, primele note ale unei melodii imposibile, silabe izolate şi strâmte, vestigii derizorii ale unei paleo-vocabule dispărute de mult, ele există şi mă macină fiindcă sunt cântecul pe care nu-l voi cânta niciodată”. („Precum Cioran ori alt ceasornicar al descompunerilor noastre intime, ne putem imagina că, dacă Marcel Moreau n-ar fi scris, ar fi săvârşit acte abominabile... Superbă orfevrerie a blestemului” – Patrice Delbourg) O mie de voci răguşite (1989), o carte plină de sfinţiri şi asfinţiri. „Un liric torenţial, un mistic în rut, cu o sfâşiere de flamenco în vocea sa răguşită” – Paul-Jean Franceschini Compania femeilor (1996): „Dintre toate zilele trăite, cele mai de neuitat sunt cele în care, cotropit de iubirea pentru femeie, se cufunda apoi, cu aceeaşi febră, în scriitura iubirii. Iar când, ieşit din trupul verbal, regăsea trupul feminin ori invers, pe nimic în lume n-ar fi schimbat această navetă ameţitoare, nici măcar pe nemurire.” Corpus Scripti (2002): „Căci tu, trup al meu, aveai nevoie de cuvinte, nu intelectul meu... Nu voi renunţa niciodată la ideea că instinctul tău şi palpiturile tale te-au dus spre carte. Dovada: când citeam, nu osteneai niciodată să mă faci să simt, prin tresăriri şi alte ciudate fenomene senzoriale, apăsarea cuvintelor pe zbuciumul tău interior. Cărţile erau mai mult decât hârtie cu poveşti întipărite. Erau mângâierea promisă, voluptatea epidermică visată. Era atât de fizic totul, încât era de-a dreptul genital uneori. Pătrunzând astfel în lumea limbajului, adică gâfâind, îmbătat, gustativ, nu riscai nicidecum să te îndepărtezi de obsesia ta centrală: trupul de femeie. Ai putea crede că, în mod misterios, în barocul pasiunilor tale, aruncai atunci premisele unei alianţe viitoare între cele două maniere de acces la vertijul viului: Verb, Venus. [...] Cuvintele se aşterneau pe talazurile tale obscure, pe tumulturi, fisuri, tensiuni bestiale şi contradictorii, pe ardori analfabete şi complicate. Unele dispăreau în haos, altele lăsau un semn de inteligenţă, de beţie semnificantă. Aveau conţinut, dar el scăpa abstracţiunii. Era cald. Era pătrunzător. Uneori, auzeai un cânt împrejurul boncăluitului tău. Asta era pentru tine cititul: să faci cunoştinţă cu trupul verbal... un soi de Dionysos gâtuit, privat de lumina soarelui, închis într-o sănătate neştiind ce să facă din adâncurile sale şi din prea-plinurile sale. Fireşte, te risipeai fără măsură în tot felul de exaltări şi de dezmăţuri. Totuşi, ţi se părea mereu că nu-i destul. Că tu, trup orb şi surd, aşteptai mai mult de la organele tale. Ea, Cartea, răspundea acestei aşteptări mute. Făcându-te permeabil la ştiinţa de a o scrie, ea începea în tine truda ei de punere în cuvintea firii tale adevărate, reală şi necunoscută, informă, căci informulabilă.” Cvartet pentru o altă viaţă (volum colectiv, 2004): „E greu să schimbi viaţa, ştiu câte ceva despre asta, trebuie să începem prin a salva viaţa care se află înăuntrul nostru şi care lâncezeşte în analfabetismul istoric”. Christophe Van Rossom îl descrie telegrafic, dar exact: „Subversiune, revoluţie personală interioară, beţie, scriitură ritmică: patru pietre de temelie ale monumentului paradoxal, deopotrivă clasic şi baroc [...] Clasic prin marea puritate a stilului, prin stăpânirea suverană a tuturor resurselor retorice; baroc prin caracterul pasional, vehement adeseori, latura proliferantă a arhitecturii.” Îi pot fi alăturaţi Sade, Nietzsche, Dostoievski, Rimbaud, Artaud, Bataille, Genet, Céline, Bloy, Cioran, Zola, dar nici una dintre apropieri nu explică secretul greu, întunecat şi zvâcnitor al unei opere de o originalitate în stare să pună în încurcătură şi cele mai ascuţite spirite critice. De aceea, frazele critice se lasă contaminate de o stranie, dar firească frenezie a verbului, cum de altminteri îşi şi doreşte Marcel Moreau să-i fie disecatorii, „dostoievskieni de preferinţă”. Danielle Bajomée vede în cuprinderea fiinţei întregi, eliberată de limitările sale, „acele îndesiri de noapte pe care i le-au lăsat moştenire Hölderlin, Kafka şi Rimbaud”. După Claude Bonnefoy, Moreau ştie că are „un trup pentru a exista în clipă, o frază pentru a răzbate un pic dincolo de ea [...] vorbirea lui susură magnific, în izbucniri de purpură şi fulgerări de furtună, ca sângele sau vinul, ca fluviile la vremea dezgheţului.” „În contextul literaturii noastre [belgiene], Marcel Moreau e asemeni unui tunet din senin, din prea senin”, crede Jacques De Decker, comparându-l cu Verhaeren, De Coster, Crommlynck, Ghelderode, Michaux. În fine, Anaïs Nin: „Călătoria mitologică a eroului implică marea înfruntare cu demonii. Marcel Moreau s-a prins în această luptă [...] într-un fel, e vorba despre preschimbarea cărnii în cuvinte ori a cuvintelor în carne[...] Cartea dumitale reprezintă pentru mine bomba umană pe care şi-o dorea D.H. Lawrence.” Din interviul acordat lui Christophe Van Rossom în 2004, aleg două rânduri în loc de încheiere: „Cuvintele mi-au dat luciditatea, armele şi răscoala de care aveam nevoie pentru a-mi salva adevărul – chiar nebunesc – de minciunile acestei lumi – oricât de rezonabile.” „Firea mea nestăpânită şi pasiunea mea pentru femeie şi pentru cuvinte s-au înţeles să-i poarte până la incandescenţă, unui trup ateu, complexitatea.” Tue, 01 Feb 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Se-intoarce-visul_14_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Se-intoarce-visul_14_pg_lazi.html Se întoarce visul cu noaptea pustie. Eu în mijlocul oraşului, singură. Încercări repetate şi repetat eşuate de a ajunge acasă – totul are ceva cald/ameninţător, un miros de animal hăituit, de lucruri bine ştiute, dar de neştiut. Ştiu, net, că am mai văzut toate astea, că nu-s „adevărate”, dar realitatea lor e, cumva, pipăibilă. Toate miresmele îmi sunt familiare până la greaţă. Paşii îmi răsună pe caldarâm, îi aud, îi simt cu un fior, mă ştiu urmărită, încolţită, întorc brusc capul şi atunci o văd – cupola înaltă, grea, jumătatea de sferă a catedralei, luminată de jos, cu o lumină verzuie, de mlaştină rece, se înalţă la un singur pas lângă mine, tăcută, insinuantă, strivitoare. Turnul bisericii săseşti de-acasă îmi apare în vis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia şi cu o duioşie/înduioşare de ceva pentru totdeauna pierdut. Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinţi, de locul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele, cântă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră, intră în componenţa orelor mele. Nu au nimic de sărbătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitare decât în subsidiar... Locul acesta e străin, o stradă în pantă suitoare în faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă împiedic, ajung în fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sunt sus, e o prăpastie dreaptă în faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zâmbet ironic în colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori în filme şi albume. Uneori îşi schimbă înfăţişarea într-un joc misterios, e când mănunchi de cupole înalte, ţuguiate, săltăreţe, când adunare de cupole rotunde, sfătoase, când răsucire de şerpi coloraţi – râd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Îmi place aroganţa lor, tot aşa cum îmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi pătate ici colo de verdele vreunei iedere. Îmi par munţi trucaţi, încropiţi de mâna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine în acelaşi timp. Pline de zvonuri despre alte lumi ale mele. Alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă. Mă întorc la casa mea adevărată. E veche, are ziduri groase, ca de cetate, bolţi, unghere. E o harababură înspăimântătoare în toate încăperile. Voi sta în balcon până se face rânduială. E frig, se înserează. Încropesc un adăpost. Pantofiorii cei roz încep să scâncească. Caut printre zdrenţele din balcon şi improvizez un scutec. Copilaşul plânge, e mic, de-o şchioapă, roz şi transparent. Frigul se înteţeşte, căutăm un adăpost mai bun sub un pod de piatră. Pare mai bine apărat, ne putem aşeza cu toţii. Hainele ni-s ude. Tata şi le schimbă cu nişte haine albe de hârtie. Copilul se ridică şi scotoceşte în maldărul de hârtii foşnitoare, uscate. Scutecul e murdar şi ud. Găseşte o filă îngălbenită, moale, cu nişte hieroglife înscrise de-a curmezişul. Mă uit pe fereastra casei vechi, apele cresc văzând cu ochii, sunt tulburi, alburii, clocotinde. Au ajuns la pervaz şi se strecoară înăuntru. Trebuie să plecăm. Suntem acum patru sau cinci. Ieşim pe strada pavată cu piatră de râu. Mai multe străzi în pantă uşoară ne îmbie cu praful lor cald, uscat. Rând pe rând, apa le invadează, vine spre noi în salturi calme, tăcute. Ne refugiem pe o piatră rotundă ca de moară. De jur împrejur, câmp cu ierburi înalte, verzi. Nu departe, o pădure deasă, întunecată. Din ea răsare Maria, sora mamei. A venit să ne arate cum se fabrică hârtia foşnitoare. Pe platou, văd acum un ins slăbănog, cu o mantie cenuşie pe umeri. Amestecă într-un ceaun uriaş de alamă. Îmi spune că poate pune orice, important e cu ce mişcări şi în ce ritm amesteci licoarea. Licoare?, mă mir. E o mâzgă fără culoare, fără miros. Am pus coji de nucă, pâine veche şi lapte, în rest nu trebuie să mai ştii. Ia în palme bulgări lipicioşi şi îi întinde rotindu-i deasupra capului ca pe foile de pizza, apoi aşază pieile moi pe gardul de nuiele , să se zvânte. Pipăi o foaie. E moale, plăcută, ca o piele de căprioară. Pe ea, da, se poate scrie. Stau în prima bancă, am în faţă o piele gălbui, uscată. Trebuie să scriu un text despre puhoaiele de apă şi despre case care se surpă. Creionul se rupe, literele se şterg, pielea se sfâşie, timpul trece, nu voi reuşi să termin la timp, în jur e forfotă, se rup hârtii, zboară cocoloaşe în toate părţile. O iau de la început. Pielea e abia de o palmă, literele îmi ies mari, lăbărţate. Renunţ. Mi-e frig, nu mai vreau. Un vis mic şi ascuţit mă trezeşte cu un fior – nu pot strânge plapuma prea tare în jurul meu fiindcă, ei, da, n-aş mai putea întoarce pagina… Iau pe umeri pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – le zic: „staţi că încă n-aţi citit-o” şi mă trezesc. Nu. Nu încă. Etajera nu mai e pe hol, unde tocmai o meşterisem din scânduri mirosind puternic a lemn. Laura îmi şopteşte: n-o poţi vedea, eşti într-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Dau un pas, un ceas înapoi, ea tot nu e, dar se re-întrupează treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii. Lucrurile există câtă vreme le ţii minte şi ţi le aminteşti, altminteri se pierd. În uitare. Mon, 24 Jan 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_De-veghe-intre-nopti_13_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_De-veghe-intre-nopti_13_pg_lazi.html Cu o răsucire rapidă, mă întorc în vis. Slujba zilei mai poate aştepta: n-am terminat ce aveam de terminat în slujba de noapte. Piaţa mi se deschide la picioare. Case zvelte, albăstrii-verzui, stau roată, ca-ntr-o horă. Privesc printre două clădiri, văd parcul, pomii, movila de pe care tocmai am coborât atrasă de căldura oraşului. Nu se aude nici un zgomot, ca-ntr-un film cu sonorul oprit. Peste drum, o vitrină acoperită de colb. Pânze de păianjen abia mă lasă să ghicesc rafturile pline cu statuete de-o şchioapă, figurine de lut lucrate cu delicateţea unor fildeşuri. Şterg ochiul de geam cât să le pot privi mai bine. Îmi dau seama că încă nu am traversat piaţa, nu le pot vedea. Dau filmul înapoi. Pun un picior pe marginea bordurii, apoi celălalt. Fac primul pas. Asfaltul nu mă ţine, e o mâzgă verzui-negricioasă, călduţă; mai fac un pas, trebuie să ajung dincolo, îmi dau drumul iute în apa mocirloasă şi înaintez cât pot de repede, să scurtez atingerea. Îmi ajunge până la piept, inima îmi bate în gât, mă sufoc, îmi ţin respiraţia şi fac ultimii paşi. S-a întunecat. Drumul coteşte după un deal, o râpă acoperită pe-o parte de tufişuri, e tot mai întuneric, abia dibui cărarea, piciorul alunecă, mă poticnesc, cad, mă ridic şi încerc să fug, nu pot înainta, picioarele nu mă ascultă, mă târăsc greoi, abia de mişc un centimetru sau doi, e beznă. Tata apare grăbit de după colţ, e palid, mă anunţă că apele vin mari, să mergem, mama ne aşteaptă, e singură. Fugim împreună printre blocuri, străbatem coridoare lungi, în penumbră, ajungem sus, într-o încăpere a nu ştiu cui, la etaj. La ultimul etaj, îmi zic. Pe geam se vede puhoiul, ape vineţii se năpustesc din toate părţile, e prea târziu, nu mai ajungem, mama nu e aici, am greşit drumul. Stăm alături şi privim valurile tighelite cu spumă, apele duc cu ele mobile, oameni umflaţi şi vineţi, flori răvăşite, cărţi, clădirea huruie prelung. Cade. Îmi ridic uşor genunchii la piept şi încep să plutesc la o şchioapă deasupra câmpului – zborul meu nu e niciodată înalt, se petrece în locuri cu iarbă şi flori, cu fântâni şi tufe înflorite, aproape de pământ. Îmi zic, fericită, uite că zbor şi nu e în vis, ce încântare, eu care crezusem că numai în vis pot zbura! Sunt atât de sigură că e aievea, încât mă trezesc cu ochii plini de lacrimi. Lacrimile dezamăgirii. Plânsul începe în somn, vreau să revin în starea de veghe pentru a verifica iute realitatea zborului, mi-e inima îndoită, căci ţin minte „deja” că nu-i adevărat. Şi nu-i! Mă întorc în vis. Sunt în gârlejul pivniţei, trebuie să cobor adânc, adânc, iar jos sunt făpturi tăcute, fără ochi, ameninţătoare. Le cunosc, am mai fost aici, în visul ăsta. Lumânări, umbre transparente, aşteptări fără nume. Mă refugiez pe verande înalte, lanţuri de verande fără balustrade, alunec, cad, secundele nesfârşite ale căderii, cu inima cât un purice, gâtuită, înnebunită de groaza atingerii pământului şi dorind să se întâmple odată. Să ies din lumea-care-cade. Sunt, iarăşi, în casa-cu-multe-încăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi în aşteptare, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Ajung, în fine, în ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Acolo mă aşteaptă uşa care nu poate fi încuiată, care deschide ameninţător şi nu poate fi închisă, aruncând în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi. Mă zbat s-o prind în ţâţâni, s-o fac să stea în canat, să închidă, să apere. În van. Cade, e îngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frântă înainte de a ajunge jos, lăsându-mă între etaje, cu golul dedesubt. Fac un efort, mă întorc la uşa cea mare, de la intrare, să refac drumul, să încerc lecturi cu final fericit. Nu mai e casa mea. Deschid încet şi intru. Lanţ de încăperi tăcute, cu mobile elegante şi reci. Trec repede dintr-una în cealaltă, ştiu că altceva caut. Ajung la ultima încăpere. E goală, înaltă, cu pereţii vopsiţi în pete roşu-sângeriu şi verde-fiere, culori putrede şi vii, care nu au nevoie de privirea mea. Deschid uşa înaltăcu un scârţâit atât de puternic, încât ştiu deja că voi fi descoperită, ştiu că nu sunt la mine, că am intrat pe un teritoriu străin.Mă izbeşte mirosul de alge, de soare. O plajă îngustă, caldă, cu nisip mărunt, câţiva copaci răzleţi lângă o stâncă joasă, cenuşie, şi Marea. Valuri vineţii tighelite cu spumă albă, pure, vin şi se sparg la picioarele mele. Privesc orizontul de o limpezime ireală, ca un geam de acvariu, trag în piept mirosul sărat şi proaspăt al mării. Se aude foşnetul palmierilor de pe mal, dar şi paşii grăbiţi, nervoşi, ai cuiva. Apare, ţăcănind din tocuri, o femeie mică, negricioasă, aspră. Se înfige la un pas de mine şi se răsteşte ascuţit, isteric: nu am ce căuta acolo, e casa ei, plaja ei, nu pot intra aşa, ca la mine acasă, oriunde mi se năzare. O privesc peste umăr, apoi mă întorc încet spre ea, cu o lentoare calculată, prelungesc gestul anume, zâmbesc alb, mijesc ochii amuzată, ştiu deja ce-i voi spune. E însoţită de încă doi sau trei oameni fără chip, nu-i iau în seamă nici pe ei. Mă aplec încet spre ea, o prind uşor de obraz şi îi şoptesc blând, degustând îndelung clipa, simţindu-i aromele iuţi pe vârful limbii: „Îmi pare rău, îmi pare tare rău, văd cât eşti de supărată şi ştiu, o, ştiu prea bine că n-o să mă crezi, dar stau aici cât poftesc, nu poţi să mă împiedici, fiindcă, ha, ha, eşti în visul meu, nu exişti cu adevărat… Iar aici, eu sunt stăpână! O las să-şi rumege uimirea. Mă aşez pe nisipul călduţ… De după stâncă, apare, pufăind tacticos, un tren vechi, o mocăniţă, cu o locomotivă neagră şi zgomotoasă. La colţul străduţei, trenul opreşte în alai de vălătuci albi, iar mecanicul coboară şi-mi aduce o pereche de pantofiori roz, de mătase. Nu sunt pentru mine, dar ştiu despre ce e vorba. Trenul pleacă, dispare şuierând pe uşa casei străine. Mon, 24 Jan 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Gandacul-de-Tamisa_12_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Gandacul-de-Tamisa_12_pg_lazi.html Aşa cum există un loc al tău, casa onirică, cea care te marchează pentru toată viaţa şi te urmăreşte/urmează până la capăt, oriunde ai merge, există şi un timp al tău care te conţine şi prin care eşti ceea ce eşti. Toate clipele prin care ai trecut crescând, îmbătrânind, oricât de pline şi de bune şi oricât de rele şi de pustii, sunt în tine pentru totdeauna, sunt chiar materia(lul) din care eşti construit. Eşti, până la urmă, un simplu (?) joc cu matrioşti. Vârstele succesive sunt toate prezente în vârsta ta de acum, care le e rezultanta. Nimic mai van decât să crezi că te poţi despărţi vreodată de trecut ori că poţi atinge viitorul visat doar cu o parte dintre matrioştile tale succesive. Importantă şi rodnică rămâne evaluarea individuală a matrioştilor destinale componente cu acceptarea maleabilei lor implacabilităţi. Căci orice timp al tău îţi este accesibil atâta vreme cât ai la îndemână gândul, visul, cartea. Fascinaţia vechilor fotografii vine din realitatea lor ireală. Privesc o veche fotografie. Sunt acolo eu, cea din urmă cu o jumătate de secol. Nu pun la îndoială „realitatea” fetiţei care mă priveşte, e un punct prin care, ştiu fără umbră de îndoială, am trecut. În timpul ei, ea era fără să mă bănuiască. În timpul meu, eu sunt, ştiind prea bine, dar şi extrem de vag că ea mă locuieşte, dar neputând-o actualiza cu precizie, căci sevele s-au amestecat în mine fără să le mai pot distinge. Îmi vine în minte gândacul din Tamisa, despre care am citit cândva: zace apatic în mâl ani în şir, iese apoi pe mal şi se agaţă tenace de muşchi. Sub carapace, înăuntrul său se întoarce la elementele esenţiale, se preface în „supa” primordială. Aceasta lucrează în aparentă nemişcare un număr de zile. Când carapacea crapă în cele din urmă, iese la iveală şi îşi ia zborul o libelulă argintie, de neimaginat sub învelişul dinainte. Memoria are ochii aţipiţi, dar o privire aţintită asupra trecutului îi poate trezi. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe câteva repere „reale”, poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi. Vechile fotografii pot revela detalii ale libelulei viitoare (nu neapărat argintie!!) dacă le foloseşti ca semne memorative, ca relansatori în descifrarea de sine, lăsând în voia ei componenta fantasmatică a oricărei reconstituiri. Tue, 18 Jan 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Cititorul-lui-Schlink_11_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Cititorul-lui-Schlink_11_pg_lazi.html Cititorul, cartea lui Bernhard Schlink, în varianta cinematografică a lui Stephen Daldry, pune, sec, câteva chestiuni de o realitate incomodă. Mai întâi, cum poţi împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu una punctuală. Dacă e adevărat – şi este! – că nu contează ce e drept, ci ce e legal, căci societatea omenească e funcţionabilă doar prin disciplină, regulă, limită, lege, toate respectate, cum mai defineşti dreptatea însăşi? Când lupţi pentru dreptate, ce anume îţi doreşti? Cum să ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? În funcţie de ce îţi defineşti responsabilitatea, loialitatea, conştiinciozitatea? Dacă doar respectarea legii e importantă, atunci nu mai poate fi vinovat şi deci pedepsit, atunci când, în cele din urmă se dovedeşte strâmbă, decât cel care a făcut-o, legiuitorul. Cât de uşor e, însă, să-l identifici? Apoi, neştiinţa de carte îţi păstrează latente îndoielile morale: analfabet fiind, nu poţi distinge ce e bun şi ce e rău. Asta fiindcă Binele şi Răul nu există în afara constructelor cultural-morale. La nivelul firescului, al naturii tale naturale, poţi asculta de poruncile stăpânului, străduindu-te să-l mulţumeşti cât mai sârguincios cu putinţă. Greşeala/vina ta stau doar în neascultare, nesupunere. Nu ai nimic de cântărit cu mintea proprie. Tot aşa, culegi de pe stradă un băiat suferind, îl speli, îl iubeşti – fiindcă înţelegi că asta îşi doreşte. Apoi, îl asculţi. Asta e menirea ta, e lucrul cel mai bun pe care îl poţi face. De când te ştii, ai dat ascultare altora. Orbeşte. Când ţi se cere să ieşi din acest rol, „să lucrezi la birouri”, adică să citeşti, să scrii şi, implicit, să preiei conducerea, fugi. Eşti gata să plăteşti singur pentru o vină a mai multora, chiar colectivă, fiindcă sentinţa, întemeiată pe proba scrisului tău, te aşază, fie şi mincinos, în rândul stăpânilor, al celor care ştiu să scrie, să citească, să dicteze. Când, în fine, după 20 de ani, deprinde, ascultând şi buchisind, scrisul şi cititul, Hanna dobândeşte controlul asupra propriilor gesturi. Acum vede, ştie să deosebească prin gând propriu binele şi răul. Sinuciderea e gestul eliberării de ascultare. E, oare, un indiscutabil câştig? Libertatea, dreptatea nu înseamnă niciodată acelaşi lucru pentru toţi oamenii. Iar legile oamenilor sunt alunecoase. Faţă în faţă cu crima contra umanităţii nu poţi avea decât gesturi simbolice şi care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Tânăra evreică păstrează cutiuţa de ceai a nazistei criminale ca pe un obiect cu încărcătură umană eternă. Nu şi banii. Ei sunt instrumente ale conjuncturii. Michael face un alt gest simbolic: îi predă fiicei povestea, cu toate ezitările, laşităţile, întrebările fără răspuns. Sun, 16 Jan 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Eminescu-si-moartea-cea-batrana_10_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Eminescu-si-moartea-cea-batrana_10_pg_lazi.html   Interesant de descoperit în poezia eminesciană viziuni asemănătoare celor din schiţele metafizice ale lui Lucian Blaga. Năzuinţa uzurpatoare de dumnezei a omului creator şi descumpănirea unui Dumnezeu cu vădite dimensiuni demonice sunt prefigurate în poemele eminesciene. Planul de „măreţie şi blestem” în care se petrece permanenta negare şi afirmare a autorităţii divine la Blaga este înţeles de Eminescu într-o construcţie pornind de la „sâmburele lumii, eterna răutate!!” (Mureşanu): „Ce plan adânc-şiret! / Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus / Puterea de viaţă!” (Andrei Mureşanu). Oximoronul numeşte şi de data aceasta forţa cuvântului. „Cuvintele puterii” pun în cumpănă atotputernicia divină, şiretenia acestuia e dezamorsată. Ca la Blaga, Omul şi Lumea (Pământul), de-o parte, şi Dumnezeu, de cealaltă, sunt alternativi – forţe egale şi potrivnice în necurmată înfruntare. În Demonism, tabloul acestui compromis (Istoria umană este văzută de Lucian Blaga ca „un compromis între aspiraţia secretă a omului de a se substitui Marelui Anonim şi măsurile de apărare luate de Marele Anonim în vederea salvării centralismului existenţial” – Fiinţa istorică) este lucrat în culori grotesc-macabre, dar şi cu o doză teribilă de ironie cu adresă ambiguă. În racla lumii cerul e „cel capac albastru / Şi ţintuit şi ferecat cu stele” dincolo de care bătrânul zeu se desfată într-un dezmăţ de nesfârşită dulceaţă întreţinut de cântecul unui înger blând: „şi aerul roşeşte / De voluptatea cântecului său”. Dumnezeu e un zeu Pan căzut în desfrâu, cu senzualităţi rafinate în pofida firii. Pământul e cadavrul „cel negru de vechime şi uscat”, Titanul pedepsit de zeu pentru „gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă.” Oamenii – viermi certăreţi, greţoşi în deşertăciunea lor, ai pământului mort. Fiinţe duble, scindate, având în ele căderea şi înălţarea, ei se lasă inspiraţi arareori de „gândurile de-o nobilă, naltă răscoală: / întoarcerea la fire şi dreptate”. Cel mai adesea sunt mânaţi de egoismul celui după chipul căruia au fost făcuţi. Dorinţa de mărire şi putere, răul domină istoria: „Impulsul prim / La orice gând, la orişice voinţă, / La orice faptă-i răul”. Buni, abia răsăriţi din carnea pământului, doritori de pace, de echilibru, oamenii cad curând pradă nefericirii. Ordinul divin care-i sileşte să se nască le impune propriile reguli: rău, nedreptate, minciună, la care se adaugă „ştiinţa morţii.” De o răutate egală cu a lui Dumnezeu, omului îi lipseşte puterea, singura care învinge. Dreptatea pe care a mizat demonul s-a dovedit păguboasă, căderea lui o probează. Gândurile şi durerea au întărit pământul, miezul său rezistă înfruntării cu divinitatea. Însă „din carnea-i putrezită, din noroi / S-au născut viermii negrului cadavru: / Oamenii. / Spre a-l batjocori până şi-n moarte / Ne-am născut noi, după ordin divin, / Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul / Bătrân cu comica-ne neputinţă, / Să râdă-n tunet de deşertăciunea / Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el, / Să poată zice-n cruntă ironie: / Pământ rebel, iată copiii tăi!” Tabloul are un subtext demitizant. Un Dumnezeu care depune atât de complicate strădanii pentru a-şi umili adversarul e unul vulnerabil cu toată atotputernicia sa; ori tocmai de aceea. Fiu al Pământului (fire + dreptate) şi al Divinităţii (răutate + putere) omul este, fatalmente, un „produs de impas” (Lucian Blaga). Însă „ştiinţa morţii” îl salvează, îl ajută să zădărnicească proiectul umilitor al divinităţii. „Moartea cea bătrână” e dreaptă, pe ea „n-o învinge răutatea” (Andrei Mureşanu). Existenţa destinală, limitarea dejoacă planurile ironice ale unui Dumnezeu absolut („El e monarc şi nu vrea a cunoaşte / Decât voinţa-şi proprie şi-aceea / E rea”). Muritor, nefericit, omul îşi asumă mântuirea prin starea necurmat creatoare, prin demnitatea tragică a destinului său. Mai mult decât atât, „ştiinţa morţii” conferă rost, sens şi valoare existenţei. Trecătoare, cenzurată de moarte, ea îşi sporeşte greutatea. Dumnezeu, în fără-de-rostul puterii sale nemărginite, poate râvni trecerea valorantă, firea. Ca la Lucian Blaga, Dumnezeu şi Lumea se caută unul pe altul în dorul de împlinire al marii cumpene. Disimetria funciară a omului înzestrat cu gândiri eterne şi trup trecător este mai productivă, mai vie, mai dinamică. Are de partea ei răul relativ şi aspiraţia puterii, amândouă situând fiinţa în nesaţ, în progres. Divinitatea e „incompletă” dintr-o asemenea perspectivă – răul absolut, puterea au de partea lor saţul, încremenirea. Ironia Dumnezeului din Demonism ascunde, în fond, gelozia. Când Hyperion râvneşte la „ora de iubire” în schimbul nemuririi, se supune aceluiaşi impuls. Viziunea romantică, impulsivă şi frenetică, e depăşită şi de data aceasta. Gândul eminescian coboară mult mai adânc. Viaţa şi Moartea au preţ una prin cealaltă. „Ştiinţa morţii” depăşeşte ipocrizia romantică a „morţii celuilalt”. Ea impregnează viaţa, îi schimbă perspectiva: „De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua / Şi uit ce spun adeseori; / Şoptesc cuvinte nenţelese / Şi parc-aştept ceva – să mor?” (Vis). Incipientă, crizică, fragilă, se insinuează deja în poezia eminesciană moartea reformată şi reformatoare a secolului XX. „Suntem numai spre-a da viaţă problemei” încheie Eminescu (O-nţelepciune, ai aripi de ceară!) cu un orgoliu conţinut, presimţind însemnătatea „deschiderii unui mister” din concepţia blagiană. Tue, 11 Jan 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Zvonul-de-potentialitati_9_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Zvonul-de-potentialitati_9_pg_lazi.html În Lumea, repovestită(2000),Roxana Sorescu propune speculaţii sau hipertexte (în sensul lămurit în textul speculativ despre A. Scrima, ultimul din volum, dar şi într-un soi de prefaţă: „temelia pe care se clădeşte hipertextul este enciclopedismul intelectual. Enciclopedism asociat cu capacitatea de a pune in actu, la timpul şi locul potrivit, cunoştinţele aflate în stare latentă, potenţială. Memoria unui calculator reunită cu o capacitate de selecţie şi de activare adecvată pe care calculatoarele noastre încă nu le-au atins”. O replică a lui Caragiale, de pildă, despre „moftangiul” de Kant e argumentul suficient al declanşării din acest „punct” a demonstraţiei. Şi ea justificată de text (îmi vine în minte povestea/parabola cu judecătorul care îi ascultă pe toţi împricinaţii şi le dă, pe rând, fiecăruia dreptate; când un martor îi atrage atenţia că aşa ceva nu e cu putinţă, nu pot avea toţi dreptate în una şi aceeaşi pricină, judecătorul îi răspunde calm: „Şi tu ai dreptate!” Altfel spus, textul existenţei a fost întotdeauna generos cu interpreţii săi). Să reţin una dintre încheieri: „Am numi această manifestare a nevoii de transfer a imperativelor dictate de Supra-eu asupra unei instanţe obiective socializate, cu dublu rol, de constrângere şi de răsplată, complexul Anghelache. El reprezintă, într-un fel, reversul complexului lui Oedip, întrucât în locul revoltei împotriva tatălui care frustrează apare nevoia instaurării autorităţii tatălui (zeului, inspectorului), ca garanţie a îndeplinirii obligaţiilor morale şi a stabilităţii sociale. Unei lumi cu legi morale labile sau cu legi morale în curs de schimbare îi este mult mai caracteristic complexul Anghelache decât complexul Oedip”. Merită parcursă toată demonstraţia, nu mai insist. Să spun doar că variantei parţial, abulic active a complexului Anghelache îi poate răspunde varianta pasivă, abulic satisfăcută a complexului Leonida, amândoi embleme ale moralei labile, de eternă tranziţie. Fără nici o îndoială, „observatorul superficial riscă a se opri la nivelul informaţiei atât de diverse, pierzând din vedere structura de rezistenţă, foarte solidă, care organizează şi dă sens acelei informaţii”. La fel de neîndoielnic, fiind vorba despre o mărturisire, mi s-au părut întotdeauna foarte interesante, dacă nu cumva cele mai atrăgătoare, cărţile al căror autor dovedea această artă încântătoare a conexiunilor infinite, surprinzătoare şi cu un aer de adevăruri eterne aşteptând să fie scoase la lumină. Cu toate acestea, nu mă pot opri să mă întreb dacă o asemenea lectură e până la capăt adevărată, adică una dintre multele adevărate şi posibile în cazul unei opere de valoare incontestabilă. Altfel spus, desenul ascuns pe care îl evidenţiază comentatorul e într-adevăr un desen „ascuns”? Nu e vorba, mai degrabă, despre o coincidenţă a schemei de gândire lucrând, cumva, pe deasupra secolelor şi răsărind ici-colo, independent, fără o conexiune „materială”, adică fără o cunoaştere anume şi o prelungire/preluare/invocare secretă a precedentului istoric? Nu neg nicidecum valoarea şi greutatea instrucţiei, e la mijloc, neîndoielnic enciclopedismul intelectual bazat pe studiu, iar cel ce gândeşte ştie ce gândeşte, vorba lui Călinescu despre Eminescu. Însă, dincolo de această ştiinţă, nu lucrează uneori tainic acea asemănare a minţilor superioare de care pomeneam mai sus? Plăcerea detectivistă a sursologului înzestrat şi cu darul expresiei memorabile, numai despre acesta vorbesc, nu supralicitează? Nu pune el acolo ceea ce găseşte? De altminteri, procedeul de bază e cel al comparaţiei, în cel mai înalt grad caracteristic fiinţei omeneşti: dobândeşte astfel echilibru, aşezare, chiar o stranie împăcare identificând în necunoscutul operei cercetate urme ale unor opere cunoscute, deja catalogate şi incluse clasei referenţilor. La urma urmelor, nu altceva spune Roxana Sorescu: lumea e un pre-text hermeneutic. Tot ce se întâmplă cu omul – act ori operă, real ori fantasmatic – se întâmplă pentru a fi povestit şi re-povestit. „Jaful de extaze” cioranian avea în vedere chiar această ţesătură de cuvinte a ex-istenţei. „Zvonul de potenţialităţi” al limbajului acoperă totul, mereu de la început, aşa încât chiar întrebarea mea de mai sus e lovită de o frumoasă Sun, 02 Jan 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Ii-este-frig-acestei-nopti-visati_8_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Ii-este-frig-acestei-nopti-visati_8_pg_lazi.html Borges credea că nu se poate scrie despre prezent, martorii, capricioşi, ţi se uită peste umăr şi pot cârti cu dovezi „verificabile” la tot ce spui. În schimb, trecutul, despre care Camil Petrescu ştia deja prea bine că e remaniabil, poate fi repovestit, iar căutarea timpului pierdut e un viciu încă nepedepsit. În schema general recunoscută a unei larg acceptate tradiţii, poţi introduce detalii oricât de libere. Fundalul e asigurat de enciclopedia comunitară. Aici, în acest chenar schiţat din câteva culori tari şi neaşteptat de durabile, jocul tău se poate desfăşura în voie. Riscul asumat e, însă, cel al absenţei oricărui efect pipăibil. Noile poveşti dinspre prezent spre trecut nu pot schimba nimic fundamental. Miturile seculare sunt de neclintit. E, până la un punct, cam ceea ce se întâmplă cu istoria literară. Descoperirile de detaliu după ani de cercetat arhive şi documente ard scurt în presă, în vreo carte, dar nu intră în desenul cel vechi, reaşezându-l, decât cu mari eforturi şi extrem de rar. Raftul istoric al locurilor comune e bine pus la punct şi rezistent. Cărţilor cu situare istorică li se va recunoaşte savoarea povestirii, picanteria noii viziuni, suspansul va fi degustat şi transmis din gură în gură, dar enciclopediile nu-şi vor modifica articolele tocmai puse în discuţie. Trecutul „imposturat” la un moment dat (interpretarea ca impostură e deja, pentru mine, o noţiune asumată – orice interpretare ţine şi, până la urmă, ia locul „obiectului” interpretat, fie şi temporar, coincidenţa fiind definitiv exclusă) acceptă oricâte alte imposturări, dar cea dintâi, asumată de memoria colectivă şi de tradiţie, e greu de clintit. E vorba, din nou, despre relaţia dintre ficţiune şi realitate, ambele informate bogat şi imprevizibil de memorie (citeşte tradiţie, tensiune şi contaminare între istoria mare şi istoria măruntă, interpretare în/sub vremuri, remaniere multiplu condiţionată a detaliilor etc.). Constat o anume aplecare a ultimelor decenii, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate (vezi, de pildă, comentariile lui Tim Adams despre refugiul în trecut al romanului englezesc de azi, istoria părând să fie „locul unde ne simţim cel mai bine” – articol tradus de Virgil Stanciu pentru Tribuna, nr. 7/2010). Romanul „istoric” îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată, „măsluită” în sensul larg pe care îl comportă orice interpretare, orice traducere în cuvinte), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri” cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. Chiar dacă respectiva epocă e locuită, în realitate şi în roman, de o mare figură – cum se întâmplă cu Ovidiu în Moartea la Tomis, jurnalul imaginat de Marin Mincu, cu Vermeer sau William Blake în romanele semnate de Tracy Chevalier, cu regele şi Zilele sale la Filip Florian, cu Columb în Marañon-ul Ruxandrei Ivăncescu sau cu Vasco da Gama navighează al Dianei Adamek ori chiar cu Baumgartes al II-lea, cartea de privit a lui Jehan Calvus („Îi este frig acestei nopţi, visaţi!”; „A fost un va fi cu un aer de este”) ş.a.m.d. –, aceasta are rolul unui martor, al unui garant. Ceea ce ştim deja despre cutare personalitate istorică (în sensul reţinerii ei de către memoria culturală) legitimează în alb interesul pentru o secvenţă temporală şi oferă, totodată, o probă despre felul de oameni care se puteau naşte şi puteau trăi în epoca reînviată. E o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, nu cu totul străină de practica detectivistică. Orice scotocire în podul cu vechituri al omenirii e însoţită de fiorul descoperirilor, de plăcerea privirii aţintite asupra detaliilor aparent disparate, de orgoliul refacerii unui întreg uitat. „Cu un picior în erudiţie, cu celălalt în magie... în acea magie simpatetică presupunând transpunerea în gândul şi lăuntrul cuiva” (vezi Marguerite Yourcenar, notele la Memoriile lui Hadrian), prozatorul acestui gen de roman se identifică pe rând cu Personajul şi cu personajele sale, le împrumută voci, trăsături, nuanţe distinctive infinitezimale pentru a asigura diversitatea, dar şi unitatea. Faza documentării (întotdeauna atentă şi extrem de pedantă) este asimilată şi parţial suspendată, aglutinată, lumea – illo tempore – se naşte din nou din jocul cuvintelor potrivite care proliferează stări şi nuanţe imponderabile, deschise mai multor lecturi, minuţia descrierilor ambiguizează bogat enunţurile, lectura (a autorului, mai întâi, şi a cititorului său, mai în urmă) e luare în posesiune şi germinare. Dacă ar fi să psihanalizăm (discret), întoarcerea spre un trecut aşezat şi calm (cel puţin din perspectiva noastră!!) nu e decât firească în epoci de posomorâre a orizontului, de opacizare a viitorului. Tot aşa cum vârstnicii şi depresivii se întorc repetat şi obsesiv spre vremea copilăriei, întotdeauna (mai) fericită. În romanele care pun în paranteză neaşezarea prezentului pentru a se orienta spre trecut, ceea ce rămâne, de fiecare dată, e atmosfera, personajul garant retrăgându-se discret după ce şi-a împlinit misiunea. „Şi chiar dacă Ovidiu n-ar fi existat niciodată, această carte a lui Mincu m-ar fermeca în aceeaşi măsură”, nota Umberto Eco. Se reface o altă preajmă – fermecătoare – în care poţi visa, măcar cât timpul scrierii/lecturii, că ai putea trăi mai bine. Sun, 02 Jan 2011 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Daca-intr-o-noapte-de-iarna_7_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Daca-intr-o-noapte-de-iarna_7_pg_lazi.html Mă înfioară presimţirea iernii, pe care o închipui ca pe-un tunel umed, sumbru, duşmănos, plin de primejdii, tunel pe care drumul meu nu-l poate ocoli nicidecum (din mai multe privinţe, soluţia iernilor petrecute în ţări calde nu-mi e la îndemână!), pe care trebuie să-l înghit, încă o dată, ca pe o doctorie amară („Şi-s umezi păreţii / Şi-un frig mă cuprinde – / Cu cei din morminte / Un gând mă deprinde“, vorba lui Bacovia). Iarna înseamnă limitări, restricţii. Se face mult prea devreme întuneric şi, vai, o sumedenie de lucruri se pot împlini cum se cuvine doar la lumina soarelui. Mersul meu pe jos (de pomină în târg!) e îngreunat de frig, de polei, ba, câteodată, chiar suspendat. Cum, în copilărie, am căzut rău pe gheaţă, am rămas cu spaima că s-ar putea repeta căderea aceea. Faţă în faţă cu iarna, sunt confuză, derutată, îmi pierd autonomia. Îmi place albul zăpezii, mirosul ei de proaspăt, sunt minunaţi pomii încărcaţi de chiciură şi promoroacă, scârţâitul zăpezii sub paşi îmi aminteşte iernile copilăriei, dar în acelaşi timp detest prea lungul întuneric, nesiguranţa pământului care, dintr-o dată, ca şi cum m-ar fi uitat, îmi fuge de sub picioare... Îmi doresc geruri uscate, iar goana zilelor să fie şi mai nebună, chiar dacă în „contul” meu se petrece. Îmi revin abia după Anul nou, când ştiu că a început drumul spre primăvară. Că mă întorc acasă. „Conştiinţa de fiinţă adăpostită” funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Iarna nu e locul meu. Ea seamănă caselor din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc, nu le umple amintirea mea. Iernile copilăriei de dinainte de accident sunt poveşti frumoase, dar cumva străine. Îmi amintesc „zăpezile de-odinioară”: nămeţii mai înalţi cât gardul, la Agnita, prin 1954-55, când tata săpa culoare să putem ieşi din casă. Ori o vacanţă la Ilba, satul natal al tatei, cu o plimbare cu sănii cu zurgălăi. Acoperită cu scoarţe de lână, adulmecam mirosul iute al cailor, mă lăsam în voia legănatului şi mă bucuram de desele opriri pe la casele rudelor şi prietenilor, ieşiţi cu ulcele de vin şi cozonac în întâmpinarea noastră. Sau ierni cu troiene şi colindători la Nocrich, satul mamei… Iarna mea livrescă e, din fericire, bogată. Cu ea mă împac perfect, putem sta la taclale fără spaime. Colecţia de ierni începe cu Iarna pe uliţă şi Fram, ursul polar, trece prin forfota iernilor lui Breughel, Ruisdael ori Van de Velde, prin iernile lui Andreescu. Preţ de-o câtime de timp, adastă cu Alecsandri, mai ales ca atitudine. Se simte bine şi sub viscole siberiene (ascultam pe vremuri, la difuzorul din bucătărie, piese de teatru, fascinată de şuierul imitat de echipa de zgomote), iar iernile din Tolstoi, Turgheniev sau Cehov îmi vin mănuşă. Trece fugar prin minte Rilke şi casa luminată departe în noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea casei singuratice. Iernile din cărţi acceptă, aparent supus, „gândirea narantă”, cea care controlează prin poveste ori îşi dă iluzia că se întâmplă aşa şi are forţa realului ca tautologie, cu dublarea sensului prin proiecţia livrescă: oriunde te-ai afla, dacă te opreşti din mers, te afli altundeva, căci oprirea e interpretare. Aşa se întâmplă cu enigma dublei ninsori descrisă de Giampiero Comolli: „Când peste satul troienit apare în tăcere castelul...”: Ninsoarea văzută pe fereastra trenului şi cea din Castelul lui Kafka se confundă, îşi împrumută semnalmente, adâncesc peisajul. Fiinţa culturală nu mai e inocentă, vederea ei mereu „mişcată” descoperă ploi bacoviene, ceţuri ca-n Turner, luminişuri grigoresciene. E aici şi răsturnarea în timp a mişcării comparaţiei: un peisaj pictat nu mai e frumos de parcă ar fi real, ci unul real/viu e frumos de parcă ar fi pictat. Memoria culturală e (mai) puternică. Inevitabil, a împins în umbră memoria „naturală”, lipsindu-l pe om de nişte vechi şi bune instrumente de locuire echilibrată a împrejurului. Dacă într-o noapte de iarnă un călător, cartea lui Italo Calvino, nu putea avea alt titlu. Plăcerea scrisului şi a cititului e infinit mai pronunţată în timpul iernii, căci se petrec amândouă la adăpost, cu primejdia ţinută la uşă, cu răsuflarea tăiată şi cu un freamăt gothic al variantelor posibile de traversare a textului, a nopţii, a iernii. Sat, 25 Dec 2010 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Clujul-in-legende_6_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Clujul-in-legende_6_pg_lazi.html De câţiva ani buni, îmi petrec ziua de 1 Decembrie Sala de sticlă a Primăriei clujene vorbind despre cărţi. E o excelentă şi consistentă încercare de a reduce din extenuarea unui simbol naţional, din oboseala ori lenea de a celebra momentele noastre fondatoare. Tot o carte plănuiseră, la 10 ani de la Unire, câţiva oameni grei ai Clujului. Aşa s-a născut în 1929 Enciclopedia Minerva. Înainte de a spune câteva cuvinte despre noua ispravă a noastră şi a Primăriei, deopotrivă, două poveşti cu tâlc. Una circula, în anii 70, ca anecdotă, cu sensurile nu de tot exploatate: o ţărancă ardeleancă se află în tren, într-un compartiment, alături de ea, un tânăr cufundat în lectură. „Grea carte mai citeşti”, intră în vorbă femeia. Cu un accent străin, tânărul îi spune că are examen curând, e student la medicină, la Cluj. „Da’ cum ţi-e numele”, insistă femeia. „Rodriguez”. „De unde eşti de loc?” „Din Paraguay”. „Aha”, zice, pe gânduri, femeia şi pune apoi întrebarea fundamentală: „De-al cui din Paraguay?” Nu inocenţă era la mijloc, şi nu coborâre a lumii la nivelul ritualurilor de comunicare din satul ei, deşi nici asta n-ar fi fost de ocară. Ea ştia că omul se defineşte prin mai multe apartenenţe concentrice, că este el, ca individ, are un nume, o profesiune, dar are şi un loc, un neam, o ţară. Este neapărat al cuiva şi e bine să se definească prin ai lui. O altă mică poveste e o scenă din filmul din 1947, Jocurile sunt făcute, al lui Sartre. Acolo, cei morţi intră pe o fundătură în tărâmul celălalt. Dar ei se pot plimba oricând nevăzuţi printre cei vii. Proaspăt locuitor al tărâmului umbrelor, eroul vede, de pildă, un filfizon viu urmat de o suită de strămoşi nevăzuţi, indignaţi de cum le face de râs truda şi numele acest urmaş care i-a uitat. Şi vede şi strămoşi fericiţi că numele le este dus mai departe cu cinste. Fără alte detalii, cu gândul la aceste două întâmplări s-a născut cărticica noastră. Am încercat să adăugăm carne, fior, prezenţă unor momente/figuri istorice, să le readucem printre noi. Să facem vizibilă ţesătura pe temeiul căreia suntem şi înaintăm. Am vrut să se redescopere (Clujul din cuvinte, Locuirea cu stil se iveau în aceeaşi intenţie) că Clujul nu e un decor rece de mucava, ci un freamăt de trecut şi prezent, că putem descoperi pretutindeni urme care să ne îmbogăţească trecerea. Să-i dea un sens, un rost, o legitimare. Cartea se aşază în continuarea celorlalte deja apărute şi nu intenţionează să se oprească aici. Au rămas multe nespuse. Limita celor 100 de pagini a fost, recunosc, extrem constrângătoare. Ovidiu Pecican, istoric de incontestabilă competenţă (se află sub tipar primul volum dintr-o incitantă Istorie a românilor), dar şi prozator remarcabil, a înţeles exact ce doream: poveşti care să nu se îndepărteze de adevărul istoric, dar care să-l pună în pagină cu personaje, dialoguri, stări sufleteşti, anecdote, să-l facă pipăibil şi asumabil. Să apeleze la metaforă şi la stil. La atmosferă. Să spună lucruri despre care nu se ştie sigur că au fost, dar ar fi putut foarte bine să fie. N-am uitat niciunul dintre noi că istoria e interpretare. Legendele înaintează cronologic în Legendarium, dar mai au multe de spus despre veacul 20. Momentariumul pe care l-am adăugat spune câteva din zecile de poveşti aflate în arhiva mea. Sper să putem edita cândva 1001 legende clujene, un tom pe măsura Clujului. Vom începe adunarea de texte pe site. Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Privirea-amanuntita-si-picturala_5_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Privirea-amanuntita-si-picturala_5_pg_lazi.html Există câteva foarte bune cărţi de proză care utilizează ceea ce am numit provizoriu, în aşteptarea unui termen mai potrivit, privirea amănunţită şi picturală. Ele convin călătoriei mele capricioase şi libere printre cărţi, întâmplări şi amintiri, dar şi bănuielii/credinţei că totul se leagă de tot, într-o ţesătură cu înţelesuri infinite, şi că, deci, cioburile vor rotunji ele singure un înţeles, chiar dacă vor părea şi chiar sunt, de multe ori, lăsate în suspendarea lor deschisă. Această privire ştie calea. E cea a amintirilor provocate anume. Am descoperit, de o vreme, că pot lucra după plac cu un detaliu, cu un semn memorativ – dacă îmi fixez suficient de mult privirea interioară pe un obiect sau pe o secvenţă dintr-o întâmplare, ea generează în jur, rând pe rând, celelalte obiecte, apoi alte detalii, sentimente, stări, culori, mirosuri, transportându-mă acolo, atâta timp cât reuşesc să ţin privirea aţintită; aş putea chiar crede că pot pleca de tot acolo, dacă îmi e destul de mare concentrarea şi, poate, dorinţa. Căci dorinţa ne alcătuieşte, cu necesitatea gâfâindu-i pe urme... Mă pot mişca în încăpere, dând aproape fizic la o parte uitarea aşternută pe lucruri ca un praf gros. Văd treptat împrejururi, lucrurile scoase din uitare îşi amintesc vecinii şi mi-i dezvăluie. Memoria are ochii aţipiţi, dar o privire aţintită asupra trecutului îi poate trezi. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe câteva detalii „reale”, poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi. Poate ţine, la o adică, locul Istoriei. De continuat! Sat, 27 Nov 2010 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Ochiul-lenes_3_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Ochiul-lenes_3_pg_lazi.html Există o anume „boală a ochiului leneş” (ambliopie) despre care medicii spun că ar fi foarte frecventă printre pictori. Lăsând la o parte detaliile strict medicale, metaforizând, aşadar, înţeleg că pictorii văd petele de culoare alcătuitoare de volume şi le reproduc ignorând a treia dimensiune; chiar această „deficienţă” (un fel de privire mijită, eliberată de balast) face posibil accesul la desenul din covor, cel pe care îl vor putea citi şi recunoaşte mai apoi şi cei cu ochi harnic. Şi scriitorul este cel care adaugă răgaz limbajului cotidian, adică o adăstare/lene în spaţiul cuvântului. Ne înţelegem, credea Paul Valéry, „graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte”. Starea „obişnuită” a omului presupune ignorarea prelungirilor latente ale oricărui obiect de vorbe şi lăsarea grăbită în voia pattern-urilor moştenite ale propriei limbi.Poetul/scriitorul adastă prin intermediul ralenti-ului metaforal în detrimentul „înţelegerii” grăbite, superficiale, codificate şi convenţionale dintre oameni, pledând pentru o înţelegere în care „a spune că plouă” să echivaleze cu o afirmaţie de extremă gravitate existenţială. Starea poetică/ficţională, aşadar, cere depăşireasensului imediat al cuvântului şi scufundarea în zvonul său de potenţialităţi primare. Din „lenea” scriitorului se naşte veghea în faţa limbii şi capacitatea de a reproduce voci nenumărate. Autorul posedă, în mod natural, o facultate a personajului în două dimensiuni, spre deosebire de restul muritorilor care nu se pot elibera de vederea ne-leneşă, în trei dimensiuni, una încheiată, cu etichete deja lipite pe lucrurile din preajmă. Subminând „tendinţa prozaică a cititorului”, cum o numea Valéry, se ajunge la cunoaşterea substanţială (în sensul pe care Camil Petrescu i-l conferă) ca dibuire indefinită, ca punere în contact a polului lucid cunoscător cu realitatea exterioară lui, aceasta din urmă de o pasivitate indiferentă. În fundalul „imaginilor” de la suprafaţă, în numele cărora au loc comunicarea şi înţelegerea dintre oamenii vorbitori ai aceleiaşi limbi, colcăie o latenţă impresionantă accesibilă ochiului leneş al scriitorului. Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Universul-elegant_2_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Universul-elegant_2_pg_lazi.html O dată cu Uşa interzisă, Gabriel Liiceanu şi-a modificat modul de abordare a lumii. Până atunci, chiar şi în Jurnalul de la Păltiniş, se menţinuse în zona înaltă, rarefiată şi oarecum străină a lucrurilor mari. Tobă de carte, scria secondat de martori grei şi le urma paşii cu o privire aţintită şi lacomă, însă cuminte, fără a le contraria sistemul. Era, adică, un fizician lucrând după normele relativităţii lărgite, ondulându-şi geometric enunţul funcţie de Gândirea pe care tocmai o frecventase conştiincios. Trecând pragul celor 50 de ani, se întoarce spre sine („Tot ce contează este să gândeşti pe cont propriu”) şi scrutează lumea lucrurilor mici, a interiorului său misterios şi neaşteptat de imprevizibil. Cu instrumentele mecanicii cuantice, descoperă forfota frenetică a unor euri puţin dispuse să asculte de sticloase legi eterne. Jurnalele sale (cel mai nou: Întâlnire cu un necunoscut) pot fi subsumate universului elegant al cercetătorilor fizicii moderne, cei care caută „legea totului”, sperând să împace ştiinţa străină acumulată din afară cu ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare şi, da, necunoscute. Ceea ce atrage mai ales în paginile sale e dansul acesta al stringurilor, aş zice, surprinzător pentru sine şi pentru cititor, deopotrivă. Jocul infinitezimal al umorilor, declaraţiile de autonomie ale unui trup în crepuscul, perversităţile minţii exersând uitări care s-o îmbrâncească cât mai aproape de adevărul propriu sunt ingrediente combinate cu o eleganţă alintată şi cu abia ţinută în frâu disperare. Fragmentul este calea aleasă şi nici nu putea fi alta. Doldora de corzi bulucite în căutarea unui sens unic şi împlinit, Liiceanu le înmănunchează într-o ordine aproximativă, volum după volum, cu răsuflarea tăiată, căci în orice clipă ele ar putea desena engrama ultimă, definitorie, sau zădărnicia. Pentru Andrei Pleşu,cel din Jurnalul de la Tescani, fragmentul reflectă „procedura intimă a gândirii.” Gândim intermitent. Intermitenţa nu e numai „condiţia gândirii, dar şi igiena ei, ritmul ei real în planul omenescului.” Gabriel Liiceanu(Cearta cu filosofia) vorbeşte, apropo de scrierea filosofică adevărată, dar trimiţând, în fond, şi la orice scriere ivită dintr-un exerciţiu de luciditate,despre scris ca „diagramă a unei rătăciri în spaţiul gândirii: pentru că un gând nu se derulează niciodată într-o impecabilă linearitate.” Gândirea fiind fatal fragmentară, „singurul comportament onest” rămâne: „a scrie fragmentar în orizontul unei singure idei.” Aş spune imediat că jurnalele sale respectă cerinţa orizontului unificator. Fiecare fragment conţine o didactică elegantă, are un rost şi un schepsis. O învăţătură care poate fi transmisă în formulări rafinate şi nu de puţine ori oraculare. Cel care se învaţă din fărâme, deprinzând Citirea în lucruri mărunte, presimte (şi pe urmele unui Dragomir, să zicem) că oricând se pot ivi, dacă nu încheieri rotunde, măcar reuniuni de sens („Scriu dintr-o anumită nevoie de coerenţă cu mine însumi”). Fragmentele sunt ordonate în perfectă stare de veghe („cei mai mulţi oameni folosesc cuvintele ca şi cum ar vorbi în somn. Doar puţini le folosesc treji fiind”). Aventura scrisului ca escavare este descrisă repetat cu o artă a suspansului bine stăpânită: „Faptul uluitor al scrisului este că el explicitează, articulând-o, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care eu nu sunt conştient până în clipa scrisului” (Uşa interzisă); „În fiecare dimineaţă îmi pândesc eul să văd în ce stare e şi încep cu el negocierile pentru ziua care e-n curs. De obicei, eu sunt cel care pierde” (Întâlnire cu un necunoscut). Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 La zi http://www.irinapetras.ro/Lazi_Saramago_1_pg_lazi.html http://www.irinapetras.ro/Lazi_Saramago_1_pg_lazi.html Deocamdată, e greu de găsit un adevăr „cât de cât” absolut dincolo de cel al muritudinii, şi el fragilizat de speranţa nemuririi sufletului, dar şi din perspectiva ignoranţei parţiale a omului faţă în faţă cu adevărul său definitoriu, acela că e o fiinţă muritoare. Interesant romanul-ipoteză al lui José Saramago, Intermitenţele morţii. Dacă am fi veşnici, ar fi obligatoriu să avem determinări clare şi posace în eternitatea lor. Numai imprevizibilul, mişcarea vie pot muri şi crea.Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare (vezi filosofia lui ca-şi-cum, vaihingeriană – într-o lume de incertitudini şi haos, omul îşi confecţionează neobosit ficţiuni care să-i dea iluzia, necesară supravieţuirii, că totul e sub control, că lumea ascultă de nişte legi identificabile). O ficţiune e adoptată dacă răspunde unei nevoi personale, dacă satisface o necesitate intelectuală, dacă poate „calma o nelinişte a inteligenţei noastre” (Ortega y Gasset). Adevărul ei e mereu relativ şi provizoriu, aşadar încăpător. Ştiinţa şi disciplina morţii, asumate fără ingrediente dogmatice, îi erau la îndemână lui Saramago. Tot aşa ideea că omul „moare fiindcă e viu” (vezi Intermitenţele morţii). Deşi autoexilat şi din cauza neînţelegerilor legate de luciditatea incomodă a cărţilor sale, cei 20 de mii de oameni care l-au însoţit la funeralii, plus decretarea doliului naţional răscumpără o parte din obtuzitatea contemporanilor săi. José Saramago este scriitorul meu preferat, unul dintre cei zece la care pot reveni oricând sigură că voi mai afla ceva despre mine, despre om, despre lumea vorbelor lui. Pentru Memorialul de la Mafra (îi spun în continuare aşa, sub acest titlu l-am descoperit şi aşa rămâne pentru mine) îşi alegea un motto din Marguerite Yourcenar, recunoscând singur seducătorul amestec de erudiţie şi magie turnat în pagină. Ironia secondată de lirism se petrece la el în absenţa totală a inocenţei, dar şi prin mimarea inocenţei căreia îi sunt iertate indiscreţia şi impudoarea. Încărcătura barocă a frazei înlesneşte, în jocul ambiguităţii, accesul prin realitate la irealitate: „odată plăsmuite, istoriile ajung să fie mai adevărate decât întâmplările adevărate pe care le povestesc”. Acel aproape sfârşit, acea aproape rotunjire, acea mişcare inversă dinspre ficţiune înspre istorie, dinspre viitor spre prezent conferă cărţilor o sfâşiere continuă, frenetică. Pluta de piatră, Eseu despre orbire,Toate numele, Peştera, Anul morţii lui Ricardo Reis, Omul duplicat, Istoria asediului Lisabonei, Eseu despre luciditate, Călătoria elefantuluisunt, pentru mine, cărţi fundamentale (cărora Mioara Caragea le-a dat o impecabilă haină românească). Prin intermediul lor se sugerează câteva dintre adevărurile esenţiale pe cale de a fi uitate: „Ochii creează diversitatea lumii şi făuresc minunile”, nici veşnicia nu e veşnică, relativitatea şi schimbarea sunt daruri omeneşti, dacă ar fi posibil ultimul cuvânt lumea ar fi pierdută în „negurime”. Nu există doar un început pentru lucruri şi pentru oameni, înaintea fiecărui început identificat mai există unul, „ceea ce n-are explicaţie, mai are niţel de aşteptat.” Omul trebuie să caute, să aleagă, să citească semnele cele mai neînsemnate. Viaţa este o lectură activă şi valorizantă şi numai de oameni depinde dacă vor trăi astăzi continuând apatic ziua de ieri sau vor şti să înceapă „de la rădăcină şi de la leagăn ziua cea nouă”. Evanghelia după Isus Cristos e o carte prea densă, prea mare, prea adâncă pentru minţile înguste sau îngustate de prejudecăţi. Umanizarea biografiei lui Isus Christos mi se pare cea mai adevărată şi mai înaltă recunoaştere a rolului său – direct ori indirect, real ori manipulat/ficţionat – în istoria ultimelor două milenii. Sun, 14 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_335_septembrie-2011-Irina-Petras-si-sora-sa-Ana.html http://www.irinapetras.ro/detalii_335_septembrie-2011-Irina-Petras-si-sora-sa-Ana.html Sun, 11 Sep 2011 00:00:00 +0300 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_334_Irina-Petras-2011.html http://www.irinapetras.ro/detalii_334_Irina-Petras-2011.html Sat, 10 Sep 2011 00:00:00 +0300 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_333_Irina-Petras-iulie-2011.html http://www.irinapetras.ro/detalii_333_Irina-Petras-iulie-2011.html Sun, 03 Jul 2011 00:00:00 +0300 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_332_Clujul-din-povesti.html http://www.irinapetras.ro/detalii_332_Clujul-din-povesti.html Thu, 23 Jun 2011 00:00:00 +0300 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_331_01-Irina-Petras-2011-foto-Stefan-Socaciu.html http://www.irinapetras.ro/detalii_331_01-Irina-Petras-2011-foto-Stefan-Socaciu.html Sun, 15 May 2011 00:00:00 +0300 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_330_001-Sagetatoare.html http://www.irinapetras.ro/detalii_330_001-Sagetatoare.html Tue, 22 Feb 2011 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_329_Casa-Scriitorilor-Neptun---Irina-Petras_Doina-Uricariu_-Laura-Poanta_-Ioana-Uricaru_-Lucia-Uricaru_-Iuliana-Petrian_-An.html http://www.irinapetras.ro/detalii_329_Casa-Scriitorilor-Neptun---Irina-Petras_Doina-Uricariu_-Laura-Poanta_-Ioana-Uricaru_-Lucia-Uricaru_-Iuliana-Petrian_-An.html Sat, 05 Feb 2011 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_328_Irina-Petras-2011.html http://www.irinapetras.ro/detalii_328_Irina-Petras-2011.html Sat, 29 Jan 2011 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_327_Cu-Florin-Zaharescu-De-la-8-la-infinit.html http://www.irinapetras.ro/detalii_327_Cu-Florin-Zaharescu-De-la-8-la-infinit.html Sun, 16 Jan 2011 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_326_000-Despre-cartile-mele.html http://www.irinapetras.ro/detalii_326_000-Despre-cartile-mele.html Sat, 04 Dec 2010 00:00:00 +0200 (fragmente din) cronici la cărţile mele semnate de GABRIELA ADAMEŞTEANU, MIRCEA MIHĂIEŞ, ŞTEFAN BORBÉLY, RĂZVAN VONCU, ION SIMUŢ, MIRCEA ANGHELESCU, ION BOGDAN LEFTER, GHEORGHE GRIGURCU, ALEX ŞTEFĂNESCU, CHRISTIAN CRĂCIUN, PAUL ARETZU, GEORGETA DRĂGHICI, SIMONA VASILACHE, FLORENTINA RĂCĂTĂIANU, OVIDIU PECICAN (pdf în lucru) Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_324_soare_lichid.html http://www.irinapetras.ro/detalii_324_soare_lichid.html Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_323_toamna_tarzie.html http://www.irinapetras.ro/detalii_323_toamna_tarzie.html Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_322_primavara.html http://www.irinapetras.ro/detalii_322_primavara.html Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_321_nomazi_2.html http://www.irinapetras.ro/detalii_321_nomazi_2.html Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_320_liziera.html http://www.irinapetras.ro/detalii_320_liziera.html Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_319_flori_albe.html http://www.irinapetras.ro/detalii_319_flori_albe.html Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_318_cuptor.html http://www.irinapetras.ro/detalii_318_cuptor.html Wed, 01 Dec 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_317_Prozatori-clujeni-in-colab-cu-Molnos-Lajos.html http://www.irinapetras.ro/detalii_317_Prozatori-clujeni-in-colab-cu-Molnos-Lajos.html Sun, 28 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_316_Varza-a-la-Cluj.html http://www.irinapetras.ro/detalii_316_Varza-a-la-Cluj.html Sun, 28 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_315_Eminescu-12-poeme-bilingv.html http://www.irinapetras.ro/detalii_315_Eminescu-12-poeme-bilingv.html Sun, 28 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_314_la_Centenar_USR_2008.html http://www.irinapetras.ro/detalii_314_la_Centenar_USR_2008.html Sun, 21 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_313_poarta_rosie.html http://www.irinapetras.ro/detalii_313_poarta_rosie.html Sun, 21 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_312_Germinatie.html http://www.irinapetras.ro/detalii_312_Germinatie.html Sun, 21 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_311_Fantasmatica.html http://www.irinapetras.ro/detalii_311_Fantasmatica.html Sun, 21 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_310_Quijotesca.html http://www.irinapetras.ro/detalii_310_Quijotesca.html Sun, 21 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_309_Zilele_prozei_2010.html http://www.irinapetras.ro/detalii_309_Zilele_prozei_2010.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_308_la_Ciucea_2010.html http://www.irinapetras.ro/detalii_308_la_Ciucea_2010.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_307_la_Chirpar_cu_Laura.html http://www.irinapetras.ro/detalii_307_la_Chirpar_cu_Laura.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_306_primavara_2010.html http://www.irinapetras.ro/detalii_306_primavara_2010.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_305_plimbare_cu_Laura.html http://www.irinapetras.ro/detalii_305_plimbare_cu_Laura.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_304_006_Toamna_1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_304_006_Toamna_1.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_303_Vara.html http://www.irinapetras.ro/detalii_303_Vara.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_302_008_zid_orb.html http://www.irinapetras.ro/detalii_302_008_zid_orb.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_300_Pocal_varianta.html http://www.irinapetras.ro/detalii_300_Pocal_varianta.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_299_Natura_moarta_1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_299_Natura_moarta_1.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_298_Miezul_zilei_1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_298_Miezul_zilei_1.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_297_Miezul_lucrurilor_3.html http://www.irinapetras.ro/detalii_297_Miezul_lucrurilor_3.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_296_Luminis.html http://www.irinapetras.ro/detalii_296_Luminis.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_295_Lumini_3.html http://www.irinapetras.ro/detalii_295_Lumini_3.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_294_Lumini_2.html http://www.irinapetras.ro/detalii_294_Lumini_2.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_293_Extenuare.html http://www.irinapetras.ro/detalii_293_Extenuare.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_291_007_Albastrele_1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_291_007_Albastrele_1.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_290_002_ochiul_noptii.html http://www.irinapetras.ro/detalii_290_002_ochiul_noptii.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_289_002_Flori.html http://www.irinapetras.ro/detalii_289_002_Flori.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_288_001_Periferie.html http://www.irinapetras.ro/detalii_288_001_Periferie.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_287_001_hotar.html http://www.irinapetras.ro/detalii_287_001_hotar.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_286_001-Proza-lui-Camil-Petrescu.html http://www.irinapetras.ro/detalii_286_001-Proza-lui-Camil-Petrescu.html Sat, 20 Nov 2010 00:00:00 +0200 Prima ediţie, volum de debut, pornind de la Teza de doctorat din 1980. Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_285_2008_1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_285_2008_1.html Tue, 16 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_284_septembrie_2009.html http://www.irinapetras.ro/detalii_284_septembrie_2009.html Tue, 16 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_283_cu_laura_la_un_vernisaj.html http://www.irinapetras.ro/detalii_283_cu_laura_la_un_vernisaj.html Tue, 16 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_281_029_Poetes_roumains_contemporains.html http://www.irinapetras.ro/detalii_281_029_Poetes_roumains_contemporains.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Antologie de poezie română contemporană apărută în Canada şi în Franţa, cu prefaţă şi note de Irina Petraş. Versiune franceză de Ioana Crăciunescu şi Alexandru Ştefănescu Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_280_033_Literatura_romana_pentru_gimnaziu.html http://www.irinapetras.ro/detalii_280_033_Literatura_romana_pentru_gimnaziu.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Culegere de exerciţii, jocuri, teme pentru elevii de gimnaziu Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_270_imitatie-1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_270_imitatie-1.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_269_Jocuri.html http://www.irinapetras.ro/detalii_269_Jocuri.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_268_imitatie-2.html http://www.irinapetras.ro/detalii_268_imitatie-2.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_267_lampa.html http://www.irinapetras.ro/detalii_267_lampa.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_266_inceptie-1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_266_inceptie-1.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_265_irizari-7.html http://www.irinapetras.ro/detalii_265_irizari-7.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_264_irizari-6.html http://www.irinapetras.ro/detalii_264_irizari-6.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_263_irizari-5.html http://www.irinapetras.ro/detalii_263_irizari-5.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_260_irizari-3.html http://www.irinapetras.ro/detalii_260_irizari-3.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_257_Divagari-11.html http://www.irinapetras.ro/detalii_257_Divagari-11.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_256_Divagari_10.html http://www.irinapetras.ro/detalii_256_Divagari_10.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_254_inspiratie-2.html http://www.irinapetras.ro/detalii_254_inspiratie-2.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_253_inspiratie-1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_253_inspiratie-1.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_252_inceptie-5.html http://www.irinapetras.ro/detalii_252_inceptie-5.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_251_inceptie-4.html http://www.irinapetras.ro/detalii_251_inceptie-4.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_250_inceptie-3.html http://www.irinapetras.ro/detalii_250_inceptie-3.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_249_inceptie-2.html http://www.irinapetras.ro/detalii_249_inceptie-2.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_243_Divagari-7.html http://www.irinapetras.ro/detalii_243_Divagari-7.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_242_Divagari-6.html http://www.irinapetras.ro/detalii_242_Divagari-6.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_237_ilustratie_08-.html http://www.irinapetras.ro/detalii_237_ilustratie_08-.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_233_ilustratie_35.html http://www.irinapetras.ro/detalii_233_ilustratie_35.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_231_ilustratie_33.html http://www.irinapetras.ro/detalii_231_ilustratie_33.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_228_ilustratie_30.html http://www.irinapetras.ro/detalii_228_ilustratie_30.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_226_ilustratie_28.html http://www.irinapetras.ro/detalii_226_ilustratie_28.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_224_ilustratie_26.html http://www.irinapetras.ro/detalii_224_ilustratie_26.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_223_ilustratie_24.html http://www.irinapetras.ro/detalii_223_ilustratie_24.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_220_ilustratie_21.html http://www.irinapetras.ro/detalii_220_ilustratie_21.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_219_ilustratie_20.html http://www.irinapetras.ro/detalii_219_ilustratie_20.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_216_ilustratie_17.html http://www.irinapetras.ro/detalii_216_ilustratie_17.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_214_ilustratie_15.html http://www.irinapetras.ro/detalii_214_ilustratie_15.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_211_ilustratie_12.html http://www.irinapetras.ro/detalii_211_ilustratie_12.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_208_ilustratie_09.html http://www.irinapetras.ro/detalii_208_ilustratie_09.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_204_ilustratie_05.html http://www.irinapetras.ro/detalii_204_ilustratie_05.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_203_ilustratie_04.html http://www.irinapetras.ro/detalii_203_ilustratie_04.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_201_ilustratie_02.html http://www.irinapetras.ro/detalii_201_ilustratie_02.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_200_ilustratie_01.html http://www.irinapetras.ro/detalii_200_ilustratie_01.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_190_Alte-masti-.html http://www.irinapetras.ro/detalii_190_Alte-masti-.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_189_Sectiuni-2.html http://www.irinapetras.ro/detalii_189_Sectiuni-2.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_186_Divagari-2.html http://www.irinapetras.ro/detalii_186_Divagari-2.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_185_Divagari-1.html http://www.irinapetras.ro/detalii_185_Divagari-1.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_183_028---Locuirea-cu-stil.html http://www.irinapetras.ro/detalii_183_028---Locuirea-cu-stil.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Albumul numără locuri ale memoriei culturale transilvane, aşadar încăperi, case, străzi, grădini prin care au trecut, lăsând urme, oameni de cultură păstraţi în memoria comunitară. Să reconstitui ori să întreţii o atmosferă e o datorie care ar trebui să ne fie de la sine înţeleasă. Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_182_026---Panorama-criticii-literare.html http://www.irinapetras.ro/detalii_182_026---Panorama-criticii-literare.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Dicţionarul ilustrat acoperă perioada 1950-2000, fiind precedat de o secţiune Repere care reţine cele mai importante personalităţi ale criticii de dinainte de 1950. Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_181_025---Literatura-romana-contemporanaPrelungiri.html http://www.irinapetras.ro/detalii_181_025---Literatura-romana-contemporanaPrelungiri.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Continuă volumul precedent, adăugând alte intervenţii pe teme de lume literară şi alte cronici la cărţi româneşti. Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_180_020---Literatura-romana-Sectiuni.html http://www.irinapetras.ro/detalii_180_020---Literatura-romana-Sectiuni.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Culegere de cronici şi recenzii la cărţi ale unor importanţi scriitori români. Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_179_017---Feminitatea-limbii-romane-Genosanalize.html http://www.irinapetras.ro/detalii_179_017---Feminitatea-limbii-romane-Genosanalize.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie). Lucrurile cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate de limba română cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi. SUMMARY The work Feminity of the Romanian Language. Genosanalysesuses one of Eminescu’s famous phrases:The Language, Our Mistress. In Romanian, the «mastery» – when languages are involved – implies both the meaning of domination/ manipulation of the man by the language and the meaning of good knowledge/ command of a certain language. The author takes into account both of them. Her essay takes as a starting point the assumption that the mother tongue influences the Weltanschauung. The first section, Worlds and Words, interweaves the reading diary with fragments of personal diary, retains from a vast bibliography those sentences congruous with the assumption stated above and directs the research towards the noun (Hauptwort in German) ad its genders. The Romanian language reveals its «sexual eye». The feminity (there are mainly the feminine nouns that enter the definition of the Romanian dimension of the being) with its obvious bias towards androgyny (the Romanian hasn’t got a neuter but rather an ambigenus that names things with a «double personality», androgynous) could explain many characteristics of the Romanian man. The bad reputation of European languages in what the analysis and interpretation of genders is concerned in also due, in the author’s opinion, to the fact that the strength and the expressivity of feminine nouns would have contradicted the subordinate, inferior, feminine condition of the «second sex». In the He-story unjust and male chauvinist rules still persit defying reality. The gender, as one can easily notice, operates not only in the case of those «sexual eyed» languages (Romanian, French, German, Russian), but also in that of the English, for instance, where the absence of gender is replaced by the freedom to sexualize the objects at will, according to context and to the relation the speaker establishes with the objects. The second section, Sexual eye and the poetry (Genosanalyses), calls examples from the Romanian and foreign poetry to back up the idea that the gender of nouns organizes the written space, imposes certain nuances to the poetic perspective, deepens the specificity in perceiving the world. There are as many worlds as languages and poetry will always best attest it. Translated by Izabella Badiu RÉSUMÉ L’ouvrage La féminité de la langue roumaine. Genosanalyses part d’une expression d’Eminescu: „limba, stăpîna noastră” – langue, notre maître. En roumain, la «maîtrise» – lorsqu’il s’agit de langues – réunit à la fois le sens de domination/manipulation de l’homme par la langue et le sens de connaître/bien maîtriser une certaine langue. L’auteur tient compte des deux. Son essai prend comme point de départ la supposition que la langue maternelle influe sur la Weltanschauung. La première section, Des mondes et des mots, entrecroise journal de lecture et séquences de journal intime retenant d’une vaste bibliographie les énoncés en consonance avec la supposition formulée ci-dessus. Elle pointe aussi la recherche vers le nom (Hauptwort en allemand) et sur ses genres. La langue roumaine dévoile son «regard sexué». La féminité (ce sont surtout le noms féminins qui entrent dant la définition de la dimension roumaine de l’existence) avec son penchant évident pour l’androgynie (la langue roumaine n’a pas de neutre, mais un ambigenus qui désigne des choses à «personnalité double», androgyne) pourrait expliquer maints traits de l’homme roumain. La mauvaise réputation des langues européennes en ce qui concerne l’analyse et l’interprétation du genre est due aussi, selon l’auteur, au fait que la force et l’expressivité des noms féminins auraient contredit la condition féminine subordonnée, inférieure, de «deuxième sexe». Dans le «He-story» perdurent encore des règles injustes et phallocrates qui défient la réalité. Le genre, on le remarque tout de suite, opère non seulement dans le cas des langues au «regard sexué» (le roumain, le français, l’allemand, le russe), mais aussi dans celui de l’anglais par exemple où l’absence des genres est remplacée par la liberté de sexuer les objets à son gré, selon le contexte et la relation que le locuteur entretient avec eux. La deuxième section, Le regard sexué et la poésie, fait appel à des exemples de la poésie roumaine et étrangère pour étayer l’idée que le genre des noms organise l’espace scriptural, impose des nuances à la perspective poétique, approfondit la spécificité de la perception du monde; qu’il y a donc autant de mondes que de langues et que la poésie en reste le meilleur témoin. Traduit du roumain par Izabella Badiu Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_178_016---Limba-stapana-noastra.html http://www.irinapetras.ro/detalii_178_016---Limba-stapana-noastra.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Noi, românii, suntem aşa cum suntem şi fiindcă vorbim româneşte. Limba e stăpâna noastră, cum credea Eminescu. Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_177_014---Stiinta-mortii-vol-I.html http://www.irinapetras.ro/detalii_177_014---Stiinta-mortii-vol-I.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Aş fi vrut să scriu o carte despre moarte. Paginile ce urmează sunt impregnate până la destrămare de această dorinţă. Abstract: The essay expresses the necessity of recovering lucidity regarding the subject of death. The communist interdiction of this theme (it was considered too pessimistic) was interwoven with our habit to hide more than was necessary. The author proposes therefore an uninhibited reading of the origins of Romanian literature; she claims that the great themes (Iove, life, failure) are in fact the expression of one and the same eternal theme, which nevertheless eludes direct experience that can be communicated. This is death. Apariţii noi http://www.irinapetras.ro/detalii_176_013---Teoria-literaturii-editie-2009.html http://www.irinapetras.ro/detalii_176_013---Teoria-literaturii-editie-2009.html Mon, 15 Nov 2010 00:00:00 +0200 Ediţia revizuită, definitivă, apărută în 2009, la EDP.