Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Brandul Clujului


Clujul nu poate avea un singur brand. Discuţiile pe această temă vor fi nesfârşite şi, inevitabil, divergente. Cu toate astea, dacă vrem, totuşi, doar unul singur, un brand al locului, al istoriei sale, al oamenilor, acesta nu poate fi decât Cartea. Cu toate feţele ei: universităţi, biblioteci, edituri, scriitori, cititori, librării, reviste, arhive şi aşa mai departe. Artele cuvântului (scris) ne reprezintă din mai multe pricini conjugate. Existenţa este, în esenţa ei cea mai intimă şi mai „umană”, naratologică. Există doar un fapt transcriptibil prin cuvânt, rostit, scris, ridicat la rangul de istori(sir)e. Clujul este, de multă vreme, un mare şi important oraş universitar. Dispune de o moştenire literar-publicistică extrem de consistentă, de nivel naţional şi european, în limbile română, maghiară, germană etc. Multicultural şi cosmopolit înainte de a se fi inventat conceptele, se află între, cu un amestec babelian de limbi şi culturi. Acestea au crescut traversând perioade de extremă tensiune şi chiar de crimă, dar şi unele de acalmie şi bună înţelegere. Din chiar confruntarea lor seculară s-au ivit culoarea şi atmosfera locului. Ne aflăm în Zwischeneuropa şi perpetuăm blând-crizic lumea dintre Europe. E şi lumea în care Cuvântul este/poate fi mai manipulator decât oriunde. El remaniază trecuturile intersectate după cum se întoarce roata Istoriei. E subversiv, creator, demolator. Partea lui de născocire şi fantasmă e la mare trecere. Tocmai de aceea, lucrurile se cumpănesc mai îndelung şi se rotunjesc mai greu aici, căci sunt necesare trieri şi cântăriri succesive. Ştiinţa de carte stă mână în mână cu ştiinţa subversivităţii sale. Ispita, provocarea, disimularea sunt uiumuri de plătit.



Orice loc comunitar este un spaţiu de enunţare. El este rezultanta paşilor, cuvintelor, gesturilor, faptelor care se întretaie în viaţa cotidiană, zi după zi. Toate acestea închipuie o textură, o reţea. De rezistenţa şi flexibilitatea urzelii ei depind starea bună şi bunăstarea comunităţii întregi. Nu „iubirea de aproapele” e ţinta (prea vastă, prea înaltă, de la început susceptibilă de eşec), ci respectul. Nu să se iubească li se poate cere oamenilor trăitori laolaltă într-un spaţiu, căci iubirea acceptă prea adesea epitete precum „pătimaşă”, „oarbă”, „fierbinte”, aşadar nu e de crezut că ar putea dura suficient pentru a întemeia pe ea o convieţuire prelungă. Ce li se cere ori se cuvine să li se ceară e respectul. Pentru celălalt, pentru truda sa, pentru diferenţa pe care o reprezintă. Pentru tot ceea ce stă scris şi poate fi citit şi interpretat. Dacă am învăţa mai atent „ştiinţa convieţuirii”, respectul pentru aproape s-ar putea întoarce şi spre scriitor, pictor, muzician, actor, căci înfăptuirile lor asigură împreună Cultura, cea prin care eşti cine eşti şi poţi dăinui. Deveni.



Cum s-ar putea decupa acest brand al Cărţii? Cum poate fi reţinut şi recunoscut Clujul ca Oraşul Cărţii? Aş începe cu elaborarea unei mari Enciclopedii. Cum am mai spus, se poate evoca un model: pentru a aniversa 10 ani de la Unire, un comitet de redacţie format din: Alexandru C. Pteancu (preşedinte), Augustin Maior, Romulus Demetrescu, Aurelian Florinescu, Sever Pop, Ana Voileanu-Nicoară, Alexandru Christescu, Ştefan Meteş, Valeriu Bologa, Victor Laţiu, Septimiu Popa, Ion Muşlea şi Petru B. Cirlea edita la Cluj, în 1929, „Minerva. Enciclopedie Română”, într-un volum de 980 de pagini, cu circa 30.000 de articole, peste 1.000 de clişee în text, 100 hărţi simple, 10 hărţi color şi 50 de planşe artistice. La o sută de ani de la Unire, Clujul ar putea avea o Carte, o Enciclopedie a Cărţii în mai multe volume, demnă de o capitală culturală europeană. Am putea dota „labirintul” în care ne aflăm (plin de mistere, necunoscute şi mereu imprevizibil) cu o „catedrală” complementară şi vizibilă de la distanţă, înălţată după un plan riguros şi ştiind ce anume doreşte să fie. Sunt termenii cu care definea Mona Ouzouf (unul dintre coordonatorii enciclopediei Lieux de mémoire. Les France [sic!], alături de Pierre Nora) situarea faţă în faţă cu trecutul: „Pentru memorie, toate conţinuturile sunt actuale […] A trata obiectul istoric ca loc al memoriei înseamnă a da cuvântul prezentului nu ca moştenitor al trecutului, ci ca utilizator de trecut, mereu susceptibil de a reanima mize care somnolează, de a refolosi materiale îngropate. Pe scurt, de a recompune peisajul după nevoile momentului”.



Carteadespre care vorbesc ar reconstitui scriptural aşezarea interioară, nu neapărat de regimuri spulberată, ci de Istoria în sens larg care macină. Marginalitatea ne e multiplă, încolţită. Zwischeneuropa e teritoriul hărţuit între trei (chiar patru) imperii, zona de răscruce mereu disputată şi disputabilă, între Puteri şi lipsită de putere. Multietnicitate, fragmentare, amalgam sunt ingredientele acestui spaţiu de răspântie în care, tocmai fiindcă totul trece,aşezarea are preţ, iar oamenii se simt mereu, cumva de la sine, în miezul lucrurilor.



Nu mai avem o editură mare şi nu vreau să intru aici în amănunte de ce se întâmplă aşa. Mai multe edituri mărunte îi ţin locul cu răsunet discret. Clujenii se fălesc, de vreo două decenii, că le apar cărţile la Iaşi, Bucureşti, Piteşti, Timişoara. Nu la Cluj. Poate că acest lucru se va schimba în timp. Un proiect comunitar bine pus la punct ar putea viza şi înfiinţarea/consolidarea unei edituri, de pildă Editura Transilvania, ea însăşi brand, aşa cum era Editura Dacia odinioară.



Iar cireaşa de pe tort (recurg la un ton dezinvolt fiindcă vreau să atenuez din „măreţia” visului meu) ar putea fi organizarea anuală a unui Târg de carte internaţional. S-ar putea numi şi el Transilvania. Clujul să fie numărat pe aceeaşi listă cu Frankfurt, Torino, Paris, Berlin, Leipzig etc. Listă pe care Bookfestul n-a reuşit să-şi înscrie numele durabil.



Dintotdeauna există mai multe centre cu potenţial cel puţin egal cu al Capitalei, însă diverse motive extra-culturale au făcut ca Bucureştiul să pară mult mai important decât era/este. Pentru ardelenii din Austro-Ungaria, trecerea munţilor era încărcată şi sentimental-politic. Centralismul comunist a obligat provinciile să asculte de hotărârea Bucureştiului, oricât de şubred formulată. Azi, am mai spus-o, locul Partidului Unic l-au luat televiziunile naţionale şi, într-o oarecare măsură, presa centrală – acoperă toată ţara, fac şi desfac glorii. Ceea ce se întâmplă la Cluj, Timişoara sau Iaşi, oricât de pregnant şi de competitiv, nu se vede la Bucureşti. Vizibilitatea în sens unic deformează temporar perspectiva.



Ştiu că nu suntem un popor bine situat într-o civilizaţie a urmei. Etern începători, iubim, în mod curios, lucrurile noi şi suspendate... Nu ştim continua mari proiecte abandonate din felurite grave pricini, istoria culturală ne e plină de cioturi care n-au fost păduri şi de ruine care n-au fost niciodată zidiri. În era internetică, însă, pământul s-a împânzit de centre autonome şi rebele. În „satul mondial” de azi, sferele de influenţă şi punctele de reper sunt extrem de fluctuante. Un centru, o capitală se configurează oriunde există oameni destul de siguri pe ei cât să înfigă un ţăruş de luare în stăpânire. Iar ţăruşul ar putea avea peniţă!


Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară