Etimologic, bunătatea se aşază definitiv pe fruntea bunicilor scrişi şi ne-scrişi. Limba română nu reţine decît arareori autoritatea şi bătrîneţea. În engleză, germană şi franceză, de pildă, are putere autoritatea, de îmblînzit, eventual, cu diminutive. În română, Bunul şi Buna, cu diminutivele asumate Bunicul şi Bunica, nu sînt concuraţi de tata ori mama mare, nici de tata ăl bătrîn şi mama a bătrînă. Calitatea esenţială e bunătatea, cu înţelegerea şi îngăduinţa alături şi de ambele părţi - înţeleaptă, din partea bătrînului, condescendentă, din partea tînărului. O femeie bătrînă oarecare e babă, dacă nimic bun nu se numără în apariţia ei, dar e o bunicuţă, dacă are atributele îngăduinţei ocrotitoare.

Bunicii din cărţi, dar şi din viaţă, sînt legaţi de un loc ("un pămînt, un vînt sau o uscăciune, o apă sau o lumină", în care, cum ar spune Bachelard, căutăm "culoarea noastră fundamentală"), locul natal, cel spre care te îndrepţi cu amintirea sau aievea (verbul e aici foarte propriu, întoarcerea spre/la bunici aduce îndreptarea, fie şi părelnică, a relelor dinăuntru şi din afară). Un loc care nu se schimbă şi care împrumută desenul "casei onirice". E mic, cald, ocrotitor, mîngîiat de o adiere, de o boare, miroase a flori şi a cer albastru. E vechi şi veşnic, chiar şi atunci cînd Bunica se pregăteşte să moară: "Aici lucrurile rămîn înţepenite cu anii" - constată împăcat Anton Holban. Bunicii sînt cei care, asemeni moşului Simion al lui Lucian Blaga, au pus "temeiurile largi şi simple". De altminteri, moşul este originar şi întemeietor. Strămoş, bunic, bătrîn înţelept şi statornic, veghează şi dăruieşte (vezi ipostaza instituţionalizată de Moş Crăciun). Cîteodată, locul şi bunicii sînt totuna, ca la Ionel Teodoreanu: "Şi uliţa, şi bunicul erau bunicii unui rîs de copil". La Delavrancea, "bunicul stă pe prispă şi numără florile scuturate de adiere". Bunicii par să aibă rezerve inepuizabile de răbdare, deşi timpul îi numără şi pe ei: "Bunica îşi înfigea furca cu caierul de in în brîu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Glasul ei dulce mă legăna... Era aşa de cald, aşa de bine în poala bunichii... O adiere încetinică îmi răcorea fruntea... Norii albi, alunecînd pe cerul albastru... Avea o poală fermecată, şi un glas şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zîmbetul ei". La Sadoveanu, "bunicuţa era o fiinţă mititică şi blîndă, cum trebuia să fie o bunică", iar bunicul - "un bătrîn voinic, roşu la obraz, cu plete albe". Bunicii Lizucăi răsar din poveste, din vis, ei sînt limanul. Toate relele au trecut odată cu noaptea rătăcirii: "Era în căsuţa bunicilor ei... Pe fereastra deschisă năvălea soarele. Perdeluţele de borangic fîlfîiau uşor şi boarea dimineţii mîna pînă la copilă murmurul prisăcii şi miresme de mătăcină şi isop". La Vlahuţă, un fel de bunică e mama Ilinca, "aceeaşi bătrînică, sprintenă şi veselă, dulce la vorbă". La Dimitrie Anghel, "trişti şi buni, privesc ochii bunicilor", iar "gura bătrînă" citeşte sau spune poveşti cu "un zîmbet duios, ca o geană de zi". La Ion Creangă, bunicul David din Pipirig, cel care face elogiul cărţii şi al învăţăturii, "era aşezat la mintea lui, îşi căuta de trebi cum ştia el şi lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap de femeie ce se găsea". Bunica era "miloasă din cale-afară", lăcrima sau plîngea din te miri ce, însă ea e cea care-i scapă de rîie.

Tata mare şi Mama mare evocă ideea de autoritate. Dacă familia, cu ale ei mai multe generaţii, locuieşte în aceeaşi casă, bunicul pare să nu încapă. Tata mare, stăpînul suprem, ori moşul, stăpînul de fundal etern, îi iau locul. Literatura noastră are, prin Caragiale, o Mam' mare celebră şi atipică. Lumea de tocmeală în care se învîrte o hotărăşte nu atît bună, cît laxă şi ridicolă. Gesturile ei nu (mai) sînt vechi şi întemeietoare, ci noi şi pestriţe: "Mam' mare îl sărută pe nepoţel... Apoi îşi potriveşte pălăria" şi iar "îl sărută pe nepoţel", apoi "îşi face cruce şi aprinde o ţigară". În fine, "mam' mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe", amîndoi retraşi într-o mică şi vinovată cîrdăşie, dar nu buni prieteni, legaţi unul de altul, precum bunica şi nepotul lui Holban: "Ţin în mînă mîna ei, bătrînă, dar caldă, fremătătoare, scumpă".

Amintirea bunicilor e un ritual în singurătate şi nu respectă reguli străine. Nu poţi spune "hai să ne amintim." Întrebi, cel mult, "îţi aminteşti?". O faci sperînd că întîmplarea cu pricina are măcar cîteva puncte comune, cîteva "atingeri" cu întîmplările celorlalţi, căci nu-i de neglijat componenta corporală, de indefinibilă senzualitate, a rememorării. Bunicii ţin de poveste, de pofta de a spune şi de a asculta poveşti amăgitoare. Leac bun (bunic?) cînd lucrurile (par că) nu se mai aşază.