Am împrumutat titlul de la cartea lui Maxime Decout Eloge du mauvais lecteur (Les Editions de Minuit, Paris, 2021), chiar dacă acolo este vorba despre cât de diferit citesc oamenii unul și același text, cât de multe sensuri are chiar termenul lectură și ce calități trebuie să ai pentru a reinventa un text, nu doar a-l interpreta obiectiv. Subiect interesant de teoria lecturii, dar nu despre asta e vorba în aceste rânduri. Fiindcă existența cititorului, fie el bun sau rău, nu este pusă în discuție. El, cititorul, există ca partener de cunoaștere de la bun început.

Mă gândesc, așadar, la condiția scriitorului și a cititorului în măsura în care acestuia din urmă i se pune, mai nou, la îndoială existența, ba chiar i se contestă pe tonuri ridicat-tragice. Anchete din anii 90 deja întrebau de ce dispar cititorii. Erau zorii interesului pentru sursele internetice de lectură, iar scriitorii se simțeau amenințați de o nedreptate care îi viza direct, acuzând îndepărtarea de literatura română a cititorilor, neglijarea unei îndatoriri, dispariția lor. Atunci Laurențiu Ulici intervenea cu umor galben: „Cititorii nu dispar, cititorii se mută.” Deocamdată, începea să se întrevadă mutarea lor pe internet. Lucrurile deveneau tot mai sumbre, însă, paradoxal, numărul editurilor creștea vertiginos, cărțile umpleau tarabele și librăriile. În această parte, a scrisului și editării, se credea că stăm bine. Problema era la indisciplinații de cititori.

Răspundeam, în urmă cu 15 ani, unei anchete lansate de Adriana Teodorescu pentru Discobolul despre „puterile și slăbiciunile cititorului actual”. Fiindcă sunt de când mă știu cititoare și fiindcă mă simt adesea ofensată de presupunerile mereu reluate că astăzi nu se mai citește, rejudec răspunsurile de atunci cu nuanțări la zi. Mi-am dat seama dintr-o dată că toatele lamentările pe tema lecturii în scădere se referă exclusiv la slăbiciunile cititorului, considerând de la sine înțeles că scriitorul e un nevinovat și un năpăstuit de soartă. Ei bine, cred că lucrurile au fost privite pripit și de-a-ndoaselea. Nu cititorul poartă vina stării actuale a scriitorului român, ci, de cele mai multe ori, scriitorul însuși. Și, desigur, deasupra lor, veacul care înaintează poticnit-năvalnic și cam năuc.

Prin urmare, nu reproşez nimic Cititorului – ţin la libertatea lui de a fi exact aşa cum pofteşte, de aș alege după criterii personale lecturile și de a apela la sfătuitorii care îi convin, fie ei alți cititori ori critici literari. Și nu mă alătur scriitorului care crede că tot ce scrie el trebuie citit musai și și lăudat pe deasupra. Lecturile obligatorii funcționează pe spații mici, cu reguli dogmatice de comportament. Dacă cititorul nu găsește nimic în cartea ta care să-l atragă, să-l provoace, s-ar putea ca textul tău să nici nu conțină acel ceva. Căci, lecturaşi gustul sunt/au fost mereu libere şi subiective, capricioase, nedrepte, prăpăstioase şi remaniabile ca multe dintre ingredientele omenești. Contează lecturile particulare, cele gospodărite după criterii personalizate modelate funcție de priorități individuale, dar și de selectarea unor îndreptare furnizate de școală ori de un cicerone de încredere.

O carte scrisă azi, dacă nu e citită, rămâne simplă latență, fără șansa de a influența în vreun fel complexa țesătură care este Cultura. Nu orice rând scris e părtaș la Cultura cu majusculă și nici nu merită necondiționat urale și recompense. Cititorul de azi are oricând la dispoziție (aproape) toate cărțile omenirii. Le poate consulta sub formă de rezumat, le poate asculta citite de altcineva. Nu-l traversează nicio îngrijorare apropo de trista singurătate a scriitorului contemporan care n-a reușit să-și dovedească farmecul și utilitatea. La întrebarea „de ce scrieți?”, cei mai mulți scriitori răspund că acesta e sensul existenței lor, că nu pot trăi fără să scrie și că simt că au ceva de spus. Vine imediat scurta, seaca întrebare din off: „cui?” Cine așteaptă cartea ta la ieșirea din tipografie dacă lumea de azi e sufocată de texte și de adevăruri firave hărțuite de fake-uri colorate și gureșe? Dacă școala nu te mai înzestrează cu instrumentul de descifrat și interpretat texte, ea nu te mai deprinde nici cu așteptarea unor răspunsuri dinspre biblioteci și librării. Omul de azi nu știe nici măcar să mai pună întrebări, învăluit și în pâcla dogmelor care îl îndeamnă să se supună, nu să gândească singur, cu mintea sa.

Totuși, pentru cine scriu scriitorii? Pentru ei înşişi, în primul rând. Răspund unei nevoi interioare. Şi pentru cititori, da, căci, în calitate de „nevoi”, expresia şi comunicarea sunt/ar trebui să fie complementare. El, scriitorul, cu cartea lui își creează cititorii prin chiar valoarea de întrebuințare pe care o conține și o exaltă. Cititorul nu e un receptor automat al textelor tale, un „angajat” de la sine înțeles al scriitorului. Scrisul de calitate, cartea bună conţin deja în ele tehnici specifice de seducţie. Orice „şmecherie” anume pusă la cale pentru a atrage are șanse să eșueze. Dacă scriitorul încearcă să-l ispitească pe cititor „cu iaurt, cu gugoșele”, s-ar putea să n-o facă fiindcă îl crede pe acesta slab ori puternic, ci pentru că n-are destulă încredere în forţa propriului text de a sta singur în picioare.

Cititorul se mută pe internet, da. Acolo își găsește rapid hrana necesară. Nu e întotdeauna de cea mai bună calitate? Dar cine mai poate spune cu mâna pe inimă care e bună și care e rea în vălmășagul de opinii libere, pripite, contradictorii și mai schimbătoare ca vremea? Are loc și o stranie învolburare a vocabularului (se vorbește despre asta peste tot în lume), conceptele nu mai au definiții cât de cât limpezi, cuvintele nu mai știu la ce se referă și acoperă realități surprinzătoare și bulversante. Capătă consistență întrebarea celor doi cercetători englezi, David Graeber și David Wengrow: „dar dacă nimic din ceea ce știm azi nu e adevărat?” (vezi The Dawn of Everything: A New History of Humanity, 2022). Verba volant, scripta manent își schimbă azi sensul și evaluarea. Căci cele scrise nu e bine să rămână încremenite prelung. Ele pot scuti de cercetări suplimentare, pot stopa progresul gândirii umane. Comunicarea liberă a vorbelor oamenilor are mai multe șanse să descopere adevărul, cel mereu relativ.

Cititorul român se mută masiv și înspre cartea străină. Scriitorul român e gata să creadă că traducerile sunt de vină pentru că literatura autohtonă e slab prizată. El pare să uite că noi, românii, am stat mereu foarte bine la capitolul traduceri din literatura universală și ele nu au pus niciodată în primejdie relația cititorului român cu scriitorii români. Căci nu-ți poți dori să fii considerat scriitor mare doar dacă reușești să apari singur pe piață. Concurența cu traducerile e perfect loială. M-am întrebat adesea cum se procedează în alte țări pentru ca un scriitor să-și vândă cartea în milioane de exemplare în toate colțurile lumii. Și abia de îndrăznesc să întreb în ce tiraje au apărut cărțile românești traduse după 89? Și ce impact au avut? În ce biblioteci sunt păstrate? Cu câte grade a crescut interesul altora pentru scrisul românesc? Cărțile contemporanilor sunt traduse funcție exclusiv de valoarea lor? Cine decide?

Un alt „vinovat” al proastei condiții a scriitorului de azi ar fi critica literară, bănuită că nu-și face datoria. Dar e la mijloc o amăgire, o prefăcătorie, o exagerare. Critica e la datorie pe toate fronturile. O raită prin reviste, pe internet oferă probe de necontestat că critici din toate generațiile și de toate calibrele scriu zilnic despre cărțile pe care le citesc. Nu pot scrie despre toate, firește. Hiba cea mare și, din păcate, incurabilă: divizarea lumii literare. E la modă să-ți alegi ținta dintre autorii taberei tale când lauzi, și din tabăra adversă, când critici. Dependenţa bunei umori a scriitorului de spusele criticii mi se pare cel puțin copilăroasă. Izbânzile repurtate în pagină nu-i sunt suficiente. Criticului, dincolo de autonomia estetică a propriei sale opere, i se cere imperativ să iasă în piaţă şi să atragă muşteriii prin însoţire zgomotoasă.

Pentru lectură se face tot timpul ceva, cu fiecare pagină scrisă bine. Pofta de scris a contemporanilor noştri arată că e o marfă încă cerută, deși tirajele au scăzut de zeci de ori față de odinioară (știm prea bine de ce). Implicit, ei, scriitorii, sunt şi cititori, altfel n-ar scrie. Dar aici încap amendamente. Am mai spus-o: de câte ori un coleg se plânge că nu e citit, îl întreb care e ultima carte a unui coleg pe care a citit-o, pe bune. Întrebare încuietoare de cele mai multe ori. Am lansat la Filiala Cluj un proiect: Scriitorii se citesc. Nu prea are trecere. Semn că restriștea lor e maximă, și-au pierdut interesul, luciditatea, generozitatea, copleșiți de „datoria” auto-promovării. Mulți se mulțumesc cu un like pe facebook, deși nu e deloc sigur că insul care-l dă a citit fragmentul postat ori a ascultat lectura. Prefăcătoria e aproape obligatorie –  cum numele celor care „dau like” e la vedere, apeși iute pe tastă ca să se vadă că ai trecut pe acolo. Scriitorul le numără bob cu bob și se amăgește că are succes. Sunt deja deloc rari criticii care acceptă să vorbească la o lansare cu public deși nu au citit cartea. Scriitorul e totuși mulțumit că are un nume pe afiș. Ideea că e mai bine să se scrie/vorbească de rău decât deloc nu e nouă, dar s-a acutizat.

La cum arată școala de azi, mai mult ca oricând e irelevantă prezența scriitorului în manuale, tot mai „alternative” acestea și mai rarefiate. Fără nicio rânduială. Ierarhia impusă de manuale nu rezistă în absolut – nici prezenţa în manual nu consacră automat. Poţi forţa intrarea în manuale, dar nu şi intrarea în posteritate. Nevoile de lectură, informare, delectare ale cititorilor n-au fost influenţate decât în mică măsură de opinia criticii.

Pentru cartea tradiţională, concurenţa Internetului e serioasă. Însă, apariţia cititorului de cărţi/reviste pe internet nu ameninţă statutul lecturii ca mijloc primordial de cunoaştere. Nu suportul decide asupra apropierii sau depărtării dintre cititor şi scriitor, ci calitatea scrisului. Veacul înaintează ca întotdeauna, doar că acum a prins o viteză cam nebunească, iar acomodările sunt mult mai greu de realizat. O raită pe internet poate arăta, însă, acest balans paradoxal între puzderia de cărți care apar, unele vândute în tiraje de milioane de exemplare (nu la noi!), și senzația tot mai acută a agoniei Cărții.

Bibliotecile lumii conțin informațiile acumulate de generații succesive de pământeni, ele sunt zestrea noastră, rezerva noastră de viitor, memoria comună. Internetul și mai și, dar cu un meniu aiuritor pentru mulți și cu primejdia de a citi el în locul nostru, lăsându-ne creierele să prindă mucegai,

Deşi în luptă inegală cu alte mijloace, mult mai comode şi mai colorate, de distracţie/distragere, literatura poate încă multe pentru scriitor (chiar dacă nu mai e el chiar înţeleptul satului), dar şi mai multe pentru cititor (întors încet-încet, sub orizontul posomorât, la lectură). A scrie/citi literatură nu înseamnă a propune/asuma o nouă ordine alături sau deasupra celei reale, ci a înfrunta ne-ordinea, inconsistenţa, aleatoriul cu o variantă a lor care ascultă de un model omenesc. Diversitatea ameţitoare a lumii de azi, cu reguli vechi aruncate în aer, cu altele încropite la repezeală şi schimbate după politici fluctuante, obligă la ţinerea pasului.

Literatura mare oferă repere de străbătut în cunoștință de cauză existența. E primul ei efect. E călăuză și cicerone. Un cititor autentic nu va cădea în capcana rezumării la o singură carte și nici nu va înlocui lectura cu rugăciunea. Va fi minte activă, nu receptacul pasiv. Așadar, totul va fi bine în cea mai bună dintre lumile posibile dacă scriitorul scrie literatură mare, iar cititorul ține piept cu ajutorul ei puhoiului de ușurătăți. Simplu, nu?