Combinări, îmbinări și dezbinări canonice

Vorba lui Nicolae Manolescu, „nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii”. Perfect adevărat. Tot astfel, nu poți impune nimic limbii. Organism viu – ca și literatura –, ea depinde de vorbitorii ei și de capacitatea sa de a răspunde nevoilor de comunicare ale oamenilor unei epoci. Dar asta nu înseamnă nicidecum că nu încearcă fiecare generație, dacă nu chiar fiecare grup(are) să-și impună propriul canon, adică propriul gust. Cele două atitudini nu doar că nu se exclud, dar se și presupun una pe cealaltă: știi că e nevoie de o privire extrem obiectivă, de echilibru, de competență și largă cuprindere pentru a face bune propuneri, dar rămâi deschis (sau vulnerabil!) la părtiniri și privilegieri subiective. Mintea omului are această dublă situare când desenează un top sau lumea. Nu există un judecător infailibil, n-a existat niciodată. Unul care, în cazul literaturii, să fi citit TOT, să aibă și un instrumentar interpretativ impecabil, cu acces la cele mai secrete conexiuni, să cunoască și trendurile lumii contemporane lui pentru ajustări subtile ale selecției. Se vor face mereu combinări, permutări și îmbinări, deloc scutite de umori și capricii, gata să declanșeze dezbinări; toate, trecătoare.

Dar chiar asta e viața literaturii!Dacă ar exista acest judecător, el ar fi un despot care nu ar lăsa loc sensibilității, vibrării personale la lectura unui text. Ar fi mohorâtă supunere la reguli și canoane. Trecem prin lume interpretând semne. Interpretarea nu e – sau nu ar trebui să fie – „pat al lui Procust”, ci amestec de gusturi proprii cu disciplina general-umanului alături: „Interpretarea rămâne întotdeauna, dincolo de existența unor puncte de sprijin, mai mult sau mai puțin solide, un act personal și creativ. E un pariu, și anume, insubordonabil unor reguli stabilite o dată pentru totdeauna, el cade deplin în responsabilitatea interpretului. Singurul lucru posibil este să punem simțirea noastră autentică mai presus de voința de a șoca, dorința de a servi opera străină mai presus de aceea de a ne pune în valoare meritele personale. Interpretarea are nevoie de acribie, dar și de generozitate. Ea nu se naște din indiferență ori rutină, ci dintr-o sensibilitate capabilă să vibreze și o inteligență suplă și nobilă, gata să recunoască talentul, chiar dacă nu corespunde preferințelor proprii de gust" (Paul Cornea). Portretul interpretului ideal rămâne ideal. Pe teren, lucrurile stau rareori astfel.

Reaşezarea valorilor e un fenomen natural. Natural înseamnă de necontrolat și de neprevăzut până la capăt în toate detaliile. E un proces, aș zice, darwinian. Evoluează după niște legi, e limpede, dar ele ies la iveală în timp și pot fi numărate doar retrospectiv; funcție de evoluția unor parametri deloc subordonați perspectivei omului care observă. Depinde de vremuri și de… vreme – meteorologii sunt cei mai îndreptățiți să știe cât de măruntă e puterea noastră previzionară. Am crezut că „era comunicării” va aduce armonia mondială, dar a adâncit singurătatea. Nici largul acces la informație n-a avut efectele scontate. Circulă o glumă pe net: „Înainte de apariția internetului, se credea că oamenii sunt stupizi din cauza lipsei de informație. Ei bine, n-a fost asta…”

Astăzi, poate mai mult ca oricând (deși nu sunt sigură: viul e, dintotdeauna,  prin definiție, entropic și rebel), avem de-a face cu un straniu amestec de organizare și haos: Cine ar fi crezut? e reacția cu cea mai mare frecvență în lumea oamenilor puși în fața unui efect pe care cercetarea oricât de atentă a cauzelor nu-l prevăzuse. Adevărul nu mai este – dacă o fi fost vreodată! – rezultanta unor evaluări succesive, a unor dezbateri argumentate logic și rațional. A fost înlocuit, în era internetică, de o puzderie de mici adevăruri „absolute”, în divorț unele cu altele, nedispuse la negociere și dialog. E una dintre urmările globalizării. Orice încercare de a organiza uniform și centralizat o mulțime e urmată inevitabil de o accentuare a dorinței/voinței de individualizare. Combinările, permutările și aranjamentele posibile sunt infinite. Și, de adăugat imediat, foarte utile, căci aruncă în derizoriu tentativele totalitare și sabotează șabloanele.

În cazul literaturii, orice discuţie valorizantă, începută serios şi argumentată uneori aproape matematic, e obligată la un moment dat să introducă în ecuaţie factorul subiectivitate şi elementul nărăvaș al gustului. Criticii literari pot cădea de acord la modul teoretic şi abstract asupra calităţilor pe care trebuie să le îndeplinească o proză, să zicem, pentru a fi numită roman şi apoi pentru a fi socotită roman bun, de valoare. De îndată ce se recurge la exemple, însă, ies la iveală disensiuni, diferenţe, divorţuri; atât de multe şi de frapante – pentru cei implicaţi, dar şi pentru privitorii din afară –, încât teoria tocmai închegată se clatină, se fragilizează. Nu o dată, am descoperit, în topurile periodice, o aceeaşi carte înscrisă de un critic important la categoria „cea mai proastă carte a anului”, iar de alt critic important, la „cea mai bună carte a anului”. Ce înţelege de aici cititorul? Nimic altceva decât că totul trebuie luat sub beneficiu de inventar, cu îndoială, cu rest, cu bemoli. Inclusiv afirmațiile criticii literare. Mai întâi, fiindcă aceasta nu e o entitate abstractă și pură, ci e reprezentată de toți criticii literari, deloc identici unii cu alții; oameni și ei, scriitori și ei – adică prevăzuți cu subiectivități și înclinări egocentrice: „Nu vom tăgădui dreptul la subiectivism al criticului”, spunea Perpessicius:

 Când se vorbeşte imperativ sau cu emfază despre rolul criticii de a separa neghina de secară avem de-a face cu o exagerare. Criticul are datoria liber asumată de a-şi perfecţiona instrumentarul prin cercetări de referinţă şi prin menţinerea la zi a lecturilor sale, dar schimbarea ierarhiilor nu de el ţine. Ea, schimbarea, e rezultanta lecturilor critice convergente şi divergente care lucrează după legi imprevizibile scoţând la suprafaţă un autor şi lăsând în umbră altul. „Acordul fin” (cum spun cosmologii) care înalţă o carte pe raftul întâi uitând-o pe cea imediat următoare e greu de descris. În spaţiul literaturii şi al receptării literaturii, acţionează nenumăraţi curenţi, fine linii de forţă, fluxuri ale interesului clipei istorice pentru o temă ori pentru un stil. Entropia estetică, definită ca„stare de dezordine, de repartizare întâmplătoare a elementelor din care ia naștere opera de artă prin intervenția creatoare a artistului”, funcționează și la nivelul criticii literare. De aceea, da, canonul nu poate fi planificat, ci doar analizat și definit post-factum.

Cu toate acestea, bătăliile canonice sunt departe de a se fi calmat. Se naște o nouă ierarhie pe fiecare uliță a literaturii, cu ordine proprie și implacabilă. Listele de must și topurile sunt apăsat discordante. Să spun din nou: acesta e semn că viața literaturii e viață. E vie. Selecția culturală, pusă în sarcina criticii literare, nu diferă drastic de selecția naturală, cea datorată cititorilor de rând. Sunt ambele naturale, până la urmă. Și complementare. În plus, critica literară evaluează cărți de proză, poezie, teatru, dar și cărți de critică, nici ele nu sunt mai presus de libera fluctuație a gustului. Pe de altă parte, cititorul de rând, cum îl numim, dacă e pasionat, citește, neapărat, și critică literară și chiar teorie literară, în încercarea de a-și perfecționa criteriile de evaluare. Dacă nu așa ar sta lucrurile, critica literară nu ar mai avea niciun efect, s-ar mișca în cerc închis, în de sine.

Critica literară e necesară în viața unei literaturi, dar ca gen proxim, ca să zic așa. Diferențele specifice sunt cele care fac jocul, cu fluxuri şi refluxuri, iar rezultanta lor dă tonul; ar fi greu să susținem că toți criticii literari sunt onești, imparțiali, extrem competenți. Pentru a nu traversa năuci, „îmblând în întuneric, cu ochii închişi”, cum ar zice Ion Heliade Rădulescu, producția de carte în creștere, au nevoie de un ciceronedeopotrivă cititorii specializați și cititorii de rând, diferența fiind de grad de specializare și de scop, nu de substanță. Critica literară e o sită imensă, cu ochiurile în permanentă ajustare. O cântărire in progress, niciodată ultimă și definitivă.Critica de întâmpinare și critica universitară sunt la fel de importante pentru viața literaturii. Cercetarea ştiinţifică şi lecturile teoretice premergătoare nu lipsesc nici din cea mai măruntă cronică ori recenzie dacă e vorba despre un ins care îşi respectă vocaţia şi rostul. Există buni cronicari literari care fac, în paralel, cercetare la cel mai înalt nivel, fără ca cele două aripi să le incomodeze zborul. Instituţia cronicii literare e subminată din cauza democratizării rubricii urmată de bulversarea ierarhiilor. Toate foile mai mult ori mai puţin literare etalează puzderie de cronicari de ocazie care împart „coronițe”. Ideea de autoritate s-a extenuat în furnicarul libertăților fără cap, când „nimeni mai nule ascultă. De vorbă multă, lume multă”.

Canonul estetic e cel mai greu de stabilit și apărat fiindcă el depinde în mare parte de gustul celor care aleg ori decid. Prezența în canon poate fi prelungă dacă un autor rezistă mai multe generații, traversând epoci și vremuri schimbătoare. Îi numim de obicei clasici, adică de încredere. Mai nou, clasicii au devenit vulnerabili odată cu multele și cameleonicele fețe ale corectitudinii. În dorința de a aboli orice constrângere, ea introduce haosul, nesiguranța. După ce acceptarea și chiar exaltarea diferenței marcau un câștig, aceasta e ștearsă de pe listă pentru o egalizare de tratament care nu are nicio legătură cu realitatea. Nici ierarhia impusă de manuale nu rezistă în absolut – prezenţa în manual nu consacră automat. Acesta conţine şi valori importante pentru istoria literaturii, nu pentru Valoarea în sine. Poţi forţa intrarea în manuale, dar nu şi intrarea în posteritate.

Viața literară n-a însemnat niciodată exclusiv armonie, consens, ea înseamnă și rivalități, ciocniri de orgolii, manipulări fățișe ori de culise. Toate sensurile îmbinării, adică ale unirii a două sau mai multe lucruri în seama trăsăturilor coincidente, funcționează și în cazul lecturii, inclusiv al celei critice. Ea încheie, îngemănează, împletește, unește, conjugă, potrivește după un set de instrumente ale comparației. Dar poate și să dezbine, adică să despartă, să înlăture, să învrăjbească. De spus imediat că efectele îmbinărilor și dezbinărilor se resimt rareori pe spații mari ori în timp îndelungat.

Kanon,în greacă, înseamnă regulă, normă, etalon, dar şi canon bisericesc şi are legături strânse cu verbele a face, a produce, a rândui şi a costa, trimiţând nu doar la ordinea necesară între făcuturile omeneşti, ci şi la preţul unei asemenea întreprinderi, la riscurile ei. Are sensuri specifice în  slavă, germană, italiană, franceză. Româna, mereu „imparțială”, reţine toate sensurile: lege sau regulă bisericească, penitenţa impusă celui păcătos, suferinţă morală, tortură, compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută aceeaşi melodie; în plus, verbul a canoniza, în sensul de a-declara-sfânt-pe-cineva-după-moarte. Nu am găsit o regulă infailibilă pentru posibilii sfinţi ai literaturii române, în care să încapă mai multe voci armonice, în pofida înclinaţiei lor funciare de a cânta a cappella. Reţin, oricum, cerinţele canonice bloomiene ale operei durabile: acuitate cognitivă, forţă lingvistică şiputere de invenţie. Și mă străduiesc să-mi obiectivez subiectivitatea la purtător.

Apărut în România literară 1-2/2024