Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

De ce scriu? În ce cred?


De ce scriu?Printre primele mele amintiri „culturale” (altminteri, am amintiri clare de la vârste foarte fragede, coborând până la al doilea an de viaţă), e şi aceasta: eu „citind” litere din cărţi ruseşti – la începutul anilor ’50, nu cred că erau multe casele în care să nu găseşti vreo carte/broşură în/despre limba rusă! La cei patru ani ai mei, mi se păreau un fel de flori. Întâi le-am desenat, apoi am aflat treptat cum le cheamă. Curând, le-am deprins şi pe cele „româneşti”. La 5 ani, citeam din ziar cu voce tare, ori de câte ori se ivea prilejul, cuvinte fără înţeles pentru mine, fireşte, tot mai mirată că oamenilor mari le pare ceva de răsplătit cu bomboane acrişoare sticloase, în toate culorile (unele cu un mic sâmbure întunecat; tata le punea pe dulap să facă pui, eu fremătam de nerăbdare aşteptând minunea). Să scrii şi să citeşti erau, neîndoielnic, îndeletniciri care te situau în centrul atenţiei. Curând şi tot mai adânc, scris-cititul a devenit principala mea formă de situare în lume. Citind de dimineaţa până seara, am căpătat autoritatea celui-care-ştie. Iar scrisul mi-a adus faima de a fi cea care spune frumos despre măruntele evenimente ale lumii din jur. Versificam uşor, puteam scrie oricând o „poezie” ocazională. Mai scriam, când şi când, poezii sumbre, încântată să testez spaima de moarte a celor din jur. Dar scrisul, în forma lui primă de alcătuire mentală, era şi comoara mea ascunsă: în el puteam turna/păstra tot ce regulile vieţii printre oameni îmi interziceau. Mintea mea putea să facă singură şi în taină toate lucrurile oprite. Cum la Jurnalul încropit într-un registru cartonat am renunţat degrabă: era vulnerabil, mă putea trăda, imaginaţia dospea, se revărsa, îmi umplea (îmi umple şi azi!!) nopţile cu visuri colorate şi extrem de epice. Le spuneam adesea copiilor de pe strada mea poveşti nemaiauzite, dar nu le şi scriam. În schimb, le desenam, le modelam. Ambiguitatea formelor plastice mi se părea mai puţin trădătoare. Gândurile secrete, doar ale mele, le spun şi azi mai ales cu culori, nu cu vorbe.



Am descoperit de timpuriu că sunt/vreau să fiu profesoară. Tot ce învăţam la şcoală „predam” după amiezile copiilor din vecini. Mă luau foarte în serios şi înţelegeau că nu-i de glumit cu jocul cel nou. Deşi erau doar cu doi-trei ani mai mici decât mine, am căpătat curând un ascendent asupra lor: eram deja, cum spuneam, cea care ştie. De aici şi dorinţa de a citi toate cărţile din casă, din biblioteca publică, din lume... Era metoda mea de a stăpâni preajma. Din curiozitatea aceasta cuprinzătoare – n-a existat niciodată un domeniu preferat, ideea era de a şti tot! –, s-a născut şi premianta eternă, mica legendă a târgului. Cărţile erau arma secretă. Tot ele sunt vinovate şi de uşurinţa cu care îmi apropii oamenii (ştiu multe despre ei din cărţi!) fără a-i lăsa să se apropie prea tare (cărţile lor sunt mai buni tovarăşi de taclale!).



Cu vorbele poţi face şi desface orice. Să prinzi în cuvinte trecătoarele feţe ale lumii mi s-a părut un joc demn de toată atenţia. Ca bună-conducătoare-de-texte, gata în orice clipă să interpreteze spuse şi făcute ale altora, m-am îndreptat aproape de la sine spre critica literară. Şi spre eseu. Ambele exersate ca forme de lectură liberă şi personalizată a existenţei. O anume spontaneitate a scrisului meu vine, cred, din familiarizarea cu mai multele căi de stăpânire a lumii din jur care îmi sunt la îndemână. Am fost crescută în ideea că eşti atâţia oameni câte meserii stăpâneşti. Am o fire foarte practică şi conectată la real, chiar dacă într-un fel personalizat şi liber. Scris-cititul nu m-a împiedicat de la nici o meştereală, e altă faţă dintre mai multele feţe ale vieţii mele, nicidecum în scandal ori în divorţ unele cu altele. Cel mult, el vitraliază celelalte gesturi, le dă o altă adâncime. Pot „scrie”, de pildă, în timp ce croiesc/cos o rochie nouă pentru Laura ori născocesc un nou fel de mâncare. Pot picta, asculta muzică, repara vreo lampă de birou, meşteri un raft nou pentru cărţi etc., etc. şi să „scriu” în acelaşi timp. Toate celelalte acte nu mă „ocupă” pe de-a-ntregul, iar acest fel de a scrie le dă gesturilor mele practice o aură specială şi un nou înţeles. Sunt un fel de sinonime pipăibile ale cuvintelor ce-mi zumzăie în minte şi pe vârful limbii.



 



În ce cred?Cred mai presus de orice în mintea omului. Cărţile mele despre moarte nu s-au născut dintr-o aplecare macabră. Vechea mea obsesie a morţii nu se traduce în predispoziţii/umori negre şi nici în spaime. Simplu spus, nu uit nici o clipă că sunt muritoare. Mi se pare „calitatea” mea esenţială. Aşa stând lucrurile, ocolesc orice ofertă de amăgire, indiferent din ce parte ar veni ea: ţin la distanţă şi fireasca uitare omenească (ivită, aceasta, şi din contradicţia eternă dintre trupul trecător şi mintea în stare să cuprindă, să viseze veşnicii, dar şi din confortul lenos pe care îl promite), dar şi ofertele venite dinspre religie. Divinitatea nu intră în schemele mele de supravieţuire. Nu cred în viaţa de apoi ori în nemurirea sufletului, nu cred că răspunderea propriei mele vieţi ar putea cădea în seama altora, oameni ori zei. Cred în memoria interioară, care te ajută să faci pasul următor în cunoştinţă de cauză. Nu mă amăgesc, mintea limpede e lucrul meu cel mai bun. Şi cel mai rău. Nu uit nimic (căci „să-ţi aminteşti e o muncă, nu un lux”, crede Eco), iar înaintarea spre clipa următoare duce cu sine tot ce s-a întâmplat până atunci. Toate întâmplările vieţii mele au altă greutate din perspectiva morţii asumate, intravitale. M-a derutat întotdeauna îndărătnicia cu care se poartă semeni ai mei ca nişte „nemuritori”, am visat/mai visez încă o societate în care „ştiinţa morţii” să fie deprinsă de timpuriu, ca instrument de trăit viaţa cu rost, după alte măsuri şi cu alte priorităţi.



De aceea, literatura nu e, pentru mine, mântuire (e un cuvânt pe care nu-l înţeleg, recunosc smerit), nici salvare cu vreo fărâmă de înţeles religios, ci urmă pe care o poţi lăsa. Am preţuit întotdeauna făcuturile omeneşti, urmele. E singura formă de supravieţuire. Nu visez posterităţi prelungi, dar ştiu că în mintea/amintirea supravieţuitorilor mei voi putea dura o vreme (cât, n-are nicio însemnătate, după moarte, timpul meu îşi pierde valoarea) în funcţie de măruntele mele bune înfăptuiri. Ţin la diferenţele din care se pot clădi oricând punţi fără a pune în primejdie autonomia. Cred în forţa nenumăraţilor eu care mă înconjoară şi privilegiez în secret eul multiplu care sunt şi efortul lui neobosit de integrare.



Pe scurt, reluând, cred în capacitatea creierului uman de a progresa îndoindu-se de toate. Libertatea mea de a fi altfel se străduieşte mereu să nu incomodeze/inoportuneze libertatea celorlalţi. N-am nici un fel de idoli, fiindcă idolatria cere încremenire în proiect. Eu simt nevoia să-mi las loc pentru îndoieli şi remanieri, chiar pentru răsturnări de perspectivă. Nimic nu se gândeşte niciodată integral şi definitiv, mai rămâne ceva de gândit, gândul nedus mai departe sângeră în noi. Tot aşa cum, aş zice, memoria sângeră în afara amintirii, care e punerea ei în act. Nu pot să-mi numesc ignoranţa şi gândul nedus până la capăt Dumnezeu. Dar nici nu am nimic împotriva celor care îşi oblojesc astfel gândurile sângerânde.



Răspuns la o anchetă pentru Alpha.


Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară