Dosariade. Privesc toată povestea cu un ochi mult mai calm şi mai senin fiindcă îmi sunt destul de limpezi câteva lucruri. Mai întâi, refuz să împart oamenii în îngeri şi demoni, ştiu că albul şi negrul absolut nu există când e vorba de firea omenească, prin urmare mă aştept mereu la combinaţii – uneori surprinzătoare, dar nicidecum tragice – de gri-cenuşiuri. Comunismul nu mi se pare negru-smoală, tot aşa cum capitalismul nu e roz-trandafiriu din cap până în picioare. Nu există/n-a existat nici o Putere care să nu-şi apere „aşezarea” prin toate mijloacele, inclusiv cele secrete ori de culise. Individul s-a descurcat, de când e lumea lume, cum a putut. Nici cele mai sumbre dintre Puteri nu au primit vreodată pedeapsa „cuvenită”, căci pedepsele se dau, atunci când se dau, de pe schimbătoare poziţii omeneşti. Oportunismul se poate numi, dacă omul ţi-e prieten, „dezvoltat instinct de supravieţuire,” dacă nu, „ticăloşie”.

Turnătoria e forma adultă a pârei din copilărie. Turnătorul/ pârâciosul e totdeauna arătat cu degetul, dar ştiu la fel de bine că, uneori, ce pârăşte el e un lucru rău în orice sistem de valori morale ai cântări fapta. Măcar unii dintre cei ce arborează stridente flamuri anticomuniste au fost bine aşezaţi în vechile structuri, iar vina pentru care au fost urmăriţi se numeşte şi azi tot vină. Dosariada e târzie şi caraghioasă: să tot împarţi oamenii de azi în urmăriţi şi colaboratori fără să cunoşti toate detaliile pentru fiecare caz în parte e zarvă bună de făcut tiraj – eventual, căci nici asta nu mai e, din fericire, sigur. Să mai spui, după 20 ani, că profitorii vechiului regim ar fi trebuit să stea o vreme deoparte e cel puţin hilar. Cei care doresc şi pot să înhaţe ciolanul o fac (dacă nu ai dovezi pentru a-i ţine departe de el cu mâna legii) şi nu se vor da niciodată din calea ta doar fiindcă socoteşti că ar fi rândul tău să-l înhaţi. Până la urmă, asta se numeşte liberă concurenţă.

Nu compar epoci, compar oameni, singurătăţi. În Soarele înşelător al lui Nikita Mihalkov se spun nişte lucruri nete: totdeauna ai de ales, chiar dacă una dintre variante e moartea, iar dacă ţii foarte tare la o stare de lucruri, apăr-o, nu aştepta să recunoască celălalt că ai dreptate, fiindcă e omenesc să n-o facă de bună voie.

Nu vibrez la toată tevatura dosarelor, nici lacrimile de încredere înşelată nu mă conving. Îmi sună totul a telenovelă, şi încă una prost jucată. Habar n-am ce am câştiga dacă am afla că X a semnat nu ştiu ce angajament ori că l-a pârât pe vecinul de palier că ascultă posturi interzise. A avut cineva vreo îndoială că lucruri de acest fel s-au întâmplat şi că se întâmplă în continuare, într-o veselie?! Şi încă ceva: chiar nu ştim că oamenii s-au înşelat, trădat, săpat de când e lumea, fără să aibă nevoie de un intermediar "oficial"? Care e diferenţa de grad şi gravitate între faptele comise din pură răutate şi invidie omenească şi cele care au avut la mijloc şi un angajament (semnat, adesea, în condiţii obscure şi greu cuantificabile), petrecându-se, ca să zic aşa, în mod organizat?

Oricum, mi se pare că suntem mai dispuşi ca alte neamuri să ne descriem, la grămadă, în culori negre şi să păstrăm nuanţele luminoase pentru individul care suntem. Asta ca să fim acoperiţi când ni s-ar cere gesturi fondate pe spirit comunitar.