Entități intersubiective sau despre generații

„Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem”

M. Eminescu

Pun la cale, la filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor, o dezbatere în mai multe episoade pe marginea mult invocatei „prăpastii” dintre generații în lumea literară. Cât de reală e ea? Cât de multe sunt asemănările dintre generații și de unde și de ce încep deosebirile?

Am mai vorbit/scris despre asta. Am introdus, de fiecare dată, bemoli și am relativizat, cu măsură. Căci, dacă n-ar fi existat un dialog între generații, omenirea s-ar fi sfârșit de mult. Și literatura. Pe de altă parte, „predarea ștafetei” astăzi nu mi se pare neapărat mai grea ca altădată, ci, poate, mai puțin disciplinată. Vârstnicii nu se grăbesc să lase locul tinerilor fiindcă înlesnirile lumii de azi îi ajută să-și prelungească puterile și voința de a rămâne pe baricade, iar tinerii se organizează de multe ori independent, inventând locuri noi în care să-și așeze tabăra și iluziile. O fac cu îndrăzneală, cu aplomb, uneori cu o doză de nesăbuință. Nu e decât firesc ca noile generații să fie altfel decât cele vechi.

În cazul literaturii, al vieții literare, am mai spus-o nu o dată: nu cred în rupturi. Dialogul dintre scriitori aparținând unor generații diferite mi s-a părut mereu lucrul cel mai firesc și mai reciproc profitabil. Diferenţele (nelitigioase) dintre indivizi sunt mai însemnate, adică purtătoare/făcătoare de semn/sens, decât asemănările din interiorul unei grupări/generații. Inventarul antecedentelor sau, mai degrabă, al „atmosferei” favorizând o anume reacţie stilistică şi psihologică ar arăta că nu în noutate absolută, stridentă stă valoarea literaturii „tinere”, ci în nuanţa expresivă aparte, originală pe care ştiu s-o dea reprezentanţii ei de talent unei direcţii mai ample, complexe şi, lucru important, divergente, în ciuda înfăţişării de bloc compact. Am asistat mereu la irumperea unui grup împreună, fiindcă impactul e mai lesne de obţinut astfel, dar şi la desprinderea individualităţilor nu mult după recunoaşterea grupului. Când e vorba despre literatura adevărată, poţi identifica prelungiri, continuări, replici, înlănţuiri, nu rupturi, nu crize. Ruptura se manifestă numai între literatura bună şi literatura proastă.

Dincolo de hărţuirea generaţională (cu un accent în plus în ultimele decenii, căci de prea multă corectitudine politică se inflamează toate diferenţele), pentru mine, sunt la fel de importante micile diferenţe şi asemănările dintre un scris şi alt scris, căci despre om este vorba când spunem literatură. Iar omul are bunul (!) obicei de a nu se schimba prea mult în datele sale esenţiale, acelea de fiinţă gânditor-muritoare, întrebându-se nesigur despre mersul lumii şi al prejmei. De aici încolo, intervin diferenţele specifice, nenumărate şi importante pentru fiecare scriitor în parte, nu neapărat pentru grupuri ori generații. Dorothy L. Sayers spunea, apropo de războiul dintre sexe, că:„Primul lucru ce frapează observatorul neatent este faptul că femeile sunt diferite de bărbaţi [...].Însă esenţial este faptul că femeile sunt mai asemănătoare bărbaţilor decât orice altceva pe lume.” Înlocuiţi femeile cu generaţiile de scriitori şi veţi descoperi un alt mare adevăr: optzeciştii, de pildă, sunt mai apropiaţi de şaizecişti, de şaptezecişti, de nouăzecişti, chiar de douămiişti, decât de orice altceva pe lume. Deasupra secolelor/generaţiilor succesive de scriitori ai lumii la care am acces, memoria mea înalţă pe o terasă atemporală nume egale, care mai degrabă se presupun unele pe altele decât se exclud. Conştientizarea permanentă şi tezistă a apartenenţei teritoriale şi de generaţie e adevărata şi primejdioasa mentalitate de provincial.

În plus, dacă descriem tinereţea ca noutate, prospeţime, îndrăzneală a perspectivei, ca vârstă deţinătoare de viitor fiindcă e în stare să-şi asume lucid trecutul, tinerii scriitori nu se numără neapărat după data naşterii. Există grafomani bătrânicioşi, deşi abia au ieşit din adolescenţă. Nici înţelepciunea nu e, de la sine, o calitate a vârstnicilor. Generaţiile/vârstele sunt operante şi necesare pentru priviri didactice, dar sar în aer la o mai apropiată cântărire. Şi între tineri, se poartă dezbinări, reticenţe, vanităţi, orgolii semănând leit cu ale mai vârstnicilor. Tot aşa cum şi unii, şi alţii sunt în stare şi să fie solidari, generoşi, profunzi, echilibraţi.

Yuval Noah Harari vorbește, în Nexus. Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA (Polirom, 2024; traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban), despre niveluri de realitate, reluând, din cărțile precedente, idei legate de însemnătatea poveștilor în evoluția rasei umane: „Atât cât ştim, înainte de apariția poveştilor universul conținea doar două niveluride realitate. Poveştile au adăugat un al treilea.Cele două niveluri de realitate care au precedat spunerea poveştilor sunt realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă. Realitatea obiectivă constă în lucruri capietrele, munţii şi asteroizii –  lucruri care există indiferent dacă suntem sau nuconştienţi de ele. […] Există apoi realitatea subiectivă,lucruri precum durerea, plăcerea şi iubirea, care nu sunt «acolo, în afara noastră»,ci mai degrabă «aici, înăuntrul nostru». Lucrurile subiective există în conștiințape care o avem despre ele. […] Însă unele poveşti sunt capabile să creeze un al treilea nivel de realitate:realitatea intersubiectivă. Pe când lucrurile subiective precum durerea existăîntr-o singură minte, lucrurile intersubiective precum legile, zeii, națiunile, corporațiile şi monedele există în legătura dintre un număr mare de minţi. Mai exact,există în poveştile pe care oamenii şi le spun unii altora. Informațiile pe care leschimbă oamenii despre lucrurile intersubiective nu reprezintă nimic care să fiexistat deja înainte de schimbul de informații; din contră, schimbul de informațiicreează aceste lucruri.[…] Dacălumea încetează să vorbească despre aceste lucruri, ele dispar”. Mai mult: „toate relațiile dintre grupurile umane la scară mare sunt modelate depoveşti, deoarece identitățile acestor grupuri sunt ele însele definite de poveşti […] sunt configurate de mituri naționale şi religioasecare sunt necontenit puse în discuţie şi revizuite”. Dar dacă aceste povești și legile impuse de ele au drept scop instaurarea unei ordini și, eventual, accederea la putere, ele nu promit automat dreptate și egalitate. Nici măcar adevăr.

Mi s-a părut interesant să privesc generațiile din această perspectivă, a celor trei niveluri de realitate. Generațiile sunt obiective, în sensul că există de-adevăratelea vârste diferite, iar oamenii se pot grupa în funcție de ele, referindu-se la cei „de-un leat” cu fel de recunoaștere în alb, împrumutându-le calități și semnalmente ținând de propriile amintiri și repere. Aici intervine imediat dimensiunea subiectivă a împărțirii pe generații. Recunoașterea unei generații e urmată de nevoia de a adera, de a stabili valențe care să înlesnească decuparea unui teritoriu al apartenenței comune. În viața literară, însă, mi se pare mai ales definitorie descrierea generațiilor ca realități intersubiective. Cum spuneam mai sus, setul de legi și trăsături comune identificate e folosit automat pentru a introduce o ordine într-o zonă în care decid singurătatea, singularitatea, gustul, dimpreună cu proiecte individuale orgolioase. Împărțirea pe generații conține o doză deloc neglijabilă de ficțiune. Ele anulează/ignoră diferențele, membrii alpha formulează reguli, iar ceilalți se supun pentru a nu-și periclita avantajele asigurate de apartenență. Mai mult chiar, ideea de generație e întreținută mai ales de cei care se pot legitima doar prin această apartenență, ignorând faptul că nu e vorba nicidecum de o comunitate de valori egale. Că, dacă numim o generație „de aur”, ea e botezată astfel abuziv: calitățile și valoarea câtorva exemplare (nu reprezentanți, căci ele rămân singure și singulare!) sunt atribuite tuturor celor trăind în anii cu pricina (10 sau 20, părerile sunt împărțite, nu e clar cât durează o generație), uitând că, lucru esențial, cei mai mulți sunt minori și mediocri, dar asigură necesarul fundal pe care se proiectează vârfurile. Con-generația dă câteva semnalmente asemănătoare ținând de culoarea epocii și a condiționărilor ei, dar nu e molipsitoare. Dacă ai fost coleg de bancă ori de clasă cu Eminescu nu înseamnă că ai dobândit valoarea lui.

Apropo de puterea membrilor alpha ai unei generații (care are multe trăsături de haită când e activă), cunosc, de pildă, tineri care nu se înscriu în Uniune fiindcă se tem de reacția șefilor de trib. Să spun aici imediat că eu cred în utilitatea organizării în Uniuni de creație fiindcă se dobândește o oarecare autoritate utilă în relația cu instituțiile care ar putea contribui la bunul mers al lucrurilor, la o ameliorată condiție a scriitorului în societate, dar doar după ce societatea ar ajunge să prețuiască importanța identitară a Culturii. Și mai important de spus e că înscrierea în Uniune e o opțiune strict personală, iar reticența sau refuzul unora de a se alătura membrilor unei instituții nu e automat discreditantă ori ofensatoare pentru respectiva instituție. Regula cu cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră s-ar cuveni să nu funcționeze în tărâmul artelor. Ești scriitor fiindcă te simți scriitor, iar scrisul ți se pare rostul tău pe lume. Uniunea îți acordă titlul de scriitor prin consensul unor critici literari (deloc feriți de subiectivitate în efortul lor de evaluare obiectivă). E o învestitură nesigură, neacreditată până la capăt. Mai trebuie să dovedești „valoarea de întrebuințare” a scrisului tău. Nimeni nu te poate face mare scriitor dacă nu ești. Faimele „făcute” (intersubiective?) sunt trecătoare. E straniu că tinerii scriitori se simt marginalizați de scriitorii în vârstă, tot așa cum cei vârstnici se simt insuficient citiți/apreciați de cei tineri. Astăzi, când producția de carte sună a inflație, nu poți avea deloc pretenția să fii citit de toți cititorii. Aceștia din urmă au gusturi și așteptări libere, lasă că nici nu e ușor să alegi fără greș cărți bune care să ți se și potrivească. Se adaugă legea nescrisă a clasicizării lente. Acced pe listele de must scriitori care au trecut deja proba timpului, așadar, nu din generațiile imediat precedente cu care te poți simți încă în competiție incomodă. Apoi, am descoperit adesea că scriitorii, indiferent de vârstă, nu se prea citesc între ei, prea prinși fiind în promovarea propriului scris. Să mai spun și că apar noi diferențe între generații: alte instrumente de scris, alte surse și metode de informație, altă raportare la trecut sau viitor.

Reaşezarea valorilor e un fenomen natural, adică de necontrolat și de neprevăzut până la capăt în toate detaliile. Evoluează după niște legi, e limpede, dar ele ies la iveală în timp și pot fi numărate doar retrospectiv; funcție de evoluția unor parametri deloc subordonați perspectivei omului care observă. Astăzi avem de-a face cu un straniu amestec de organizare și haos. Adevărul nu mai este – dacă o fi fost vreodată! – rezultanta unor evaluări succesive, a unor dezbateri argumentate logic și rațional. A fost înlocuit, în era internetică, de o puzderie de mici adevăruri „absolute”, în divorț unele cu altele, nedispuse la negociere și dialog. E una dintre urmările globalizării. Orice încercare de a organiza uniform și centralizat o mulțime e urmată inevitabil de o accentuare a dorinței/voinței de individualizare. De unde și moda generațiilor din ce în ce mai înguste, cât să încapă în țarcuri tot mai strâmte. Cum nu pot fi delimitate fără rest, nu există o definiție unică pentru o generație sau alta. Și am bănuiala că restul nu e excepția care confirmă regula, ci cel care atrage atenția că regula e consensuală, provizorie, imperfectă. Că nu te poți lăsa cu totul în seama ei.

Apărut în România literară 49/2024