Furio (cartea lui Patrizio Trequattrini tradusă de Laszlo Alexandru, Editura Eikon, 2010) pune o sumă de întrebări, fiind o incitantă carte-dezbatere oferită sub forma unei piese de teatru. Prima chestiune ar fi cea a relaţiei mereu fluctuante şi fantasmatice dintre realitate (autobiografie) şi ficţiune. Şi cel mai „obiectiv” dintre jurnalele intime e o autoficţiune, obiectivitatea absolută este exclusă când e vorba despre scriitor în faţa filei albe.

Totul porneşte de la un detaliu real: autorul are un fiu cu un sever handicap mintal, un copil „anormal”. Părinţii din carte, Carla şi Bruno, sunt puşi în situaţia de a gestiona această povară de neocolit. Dialogurile lor se învârt în gol, controlate fiind de coordonate biologice, culturale, etice. Datoria de a se dedica îngrijirii permanente a micului monstru tiranic (fie el oricât de drăgălaş şi cu manifestări care pot fi receptate ca afecţiune, deşi nu e deloc sigur că nu sunt mai degrabă simple, manipulatorii comportamente instinctuale, fără frunte şi fără adresă conştientizată – muşcătura şi sărutul lui sunt din acelaşi regn) nu se negociază, ea decurge, încâlcit şi ne-logic, din rânduieli instaurate fără nuanţă de societatea omenească de-a lungul istoriei sale. Ele vin din afară şi decid fără să ţină seama de individualitatea celor implicaţi. Copilul (pre)simte că deţine puterea şi se foloseşte de ea. Ştie, fie şi instinctiv, că cei doi nu au nicio scăpare; că pentru datoria de sânge nu există soluţia derogării.

Carla, care ar fi fost de aşteptat să fie cea dintâi gata de sacrificiu (femeie fiind şi mamă), cedează şi alege „exilul”. E, în fond, un regim dictatorial în faţa căruia exilul e forma laşă de reacţie. Bărbatul cade în obsesia/mania orgolioasă a celui care îşi extrage stima de sine din sacrificiul liber asumat. Dar lucrurile nu se vindecă nici într-un caz, nici în celălalt. Carla nu e fericită, e doar iluzoriu departe. Nici instituţiile contemporane nu pot să facă mai mult decât introducerea unei false depărtări în spaţiu de problema cu pricina. Solidaritatea e firavă şi convenţională, nimeni nu-ţi poate ţine locul cu adevărat în relaţia cu propriul copil. Descărcarea de responsabilitate nu are drept efect descărcarea de „vină”.

Cei doi rostesc lungi monologuri interşanjabile, semn că rememorează legi ale cetăţii, nu vorbesc în numele lor ca indivizi unici. Dialogul se poartă nu atât între ei, cât în faţa unui tribunal straniu şi difuz. Se justifică şi se apără în faţa unei instanţe cu legi pre-stabilite de societate, tradiţie, biserică, stat, comunitate. Tot atâtea autorităţi-constructe în faţa cărora individul cu spirit de conservare şi cu un egoism decurgând şi din conştiinţa muritudinii (e vorba despre doi intelectuali, lucrurile se complică şi mai mult) nu are cuvânt. Discursurile celor doi se contrazic de la o pagină la alta, ei nu sunt/nu pot fi de acord unul cu celălalt, dar nici fiecare cu sine. Imposibilul ghem al relaţiei lor cu „tiranul” de ei conceput poate fi abordat din perspective halucinant de diferite, dar de nicăieri nu se iveşte soluţia unică şi limpede.

Un pas înainte e urmat îndată de unul înapoi. Orice tranşare a situaţiei e imediat anulată de vreun precept de netrecut, neapărat „nobil”. Selecţia naturală nu e admisă între oameni. Ei nu-şi pot dori ceea ce îşi doresc. Nu pot nici măcar visa cum ar fi fost dacă Furio ar fi fost „normal” – ar fi o trădare faţă de copilul lor aşa-cum-este. „Infernul tandreţei”, cel descris de un Alain Bosquet, atinge cote insuportabile.

Bruno ajunge, după mulţi ani de voită/abulică încremenire în slujba sa paternală, la capătul rolului şi al puterii. Ideea că, fiind muritori, suntem cu toţii handicapaţi, că e vorba de grade diverse şi acceptabile de handicap, nu mai funcţionează. Crima e soluţia cea bună. Ucigându-şi copilul pentru a-l scăpa de suferinţă, Bruno nu poate anula însă gestul său criminal. Indiferent de motive şi circumstanţe speciale, el este ucigaşul fiului. Jocurile au fost făcute. Gestul următor nu poate fi decât sinuciderea. Carla speră în zadar o reclădire a relaţiei lor acum că, fie şi brutal, problema e rezolvată. O clipă, ea nu înţelege că, în mod ironic, doar moartea „rezolvă” când e vorba despre nodul gordian al existenţei captive în propriile sale legi.