Întârziere necunoscută sau gara planetară

Cândva prin anii 70, făcuserăm drumul de la Cluj la Agnita s-o ducem pe Laura în vacanță la bunici. Trenurile umblau cum umblau –  căci era vremea inundațiilor –, cu întârzieri previzibile, cu opriri de lungi minute ori chiar ceasuri în câmp deschis. Dar știam la ce să ne așteptăm, toate neajunsurile puteau fi acceptate de vreme ce, până la urmă, ajungeai unde doreai să ajungi (mai repede decât acum!). Ca să ne întoarcem acasă, am luat spre seară un autobuz (o cursă sau o rata, cum îi ziceam pe atunci) până la Sighișoara, de unde urma să prindem acceleratul de București-Cluj. Era frig, ploaie măruntă, mocănească. Gara, aproape pustie. Gemulețul de la Casa de bilete, tras pe jumătate. Am bătut ușor să atragem atenția. Tocmai atunci o voce plictisită și sacadată a anunțat în difuzoare: „Trenul accelerat numărul… din direcția București… în direcția… Cluj are o întârziere necunoscută”. Am încremenit derutați. O clipă, n-am înțeles ce ni se comunică. Am cerut lămuriri. Nu se știa nimic sigur, trenul nu plecase încă din București! Ne-am întors la autogară, am luat ultima cursă înapoi spre Agnita. La ora 3 din noapte, aveam să luăm mocănița până la Sibiu, de unde știam că, pe la prânz, avem un tren spre Cluj. Zgribuliți, nedormiți, am ajuns în gara Sibiului, plină de lume. Am întrebat dacă mai sunt bilete pentru trenul de Cluj. Casierița ne-a explicat că trenul cu pricina nu se știe când va sosi, dar peste o jumătate de oră putem lua „acceleratul de ieri”, care urma să ajungă în fine la Sibiu. Povestea suna ca în filme de groază. Totuși, în limita a vreo 15 ore, am ajuns unde voiam. Însă anunțul cu întârzierea necunoscută mi-a rămas de-a lungul anilor indicator de disconfort maxim, de haos și ceață groasă, de suspendare bruscă a viitorului.

Ei bine, am senzația că, de o jumătate de an, ne aflăm cu toții într-o stranie gară planetară, așteptând în gol un tren/o soluție care are o întârziere necunoscută. E adevărat că, deși gândul neîntrerupt al morţii nu m-a demobilizat niciodată, fiindcă nu e macabru şi nu are multe semnalmente interpretabile ca spaimă-de, el m-a făcut să mă port toată viața cumva ca într-o gară, dar, lucru esențial, e o gară asumată de la început, pe care o puteam aduce sub controlul meu. Ideea că am o singură bucată de trăit şi, gata! mi-a impus un ritm susţinut, o alertețe, conștientă fiind, uneori cu asupra de măsură,  că nu am timp „de omorât”, iar așteptarea putea deveni rodnică. Sigur, „aşteptarea e specific umană şi direct legată de ideea morţii” (Dumitru Țepeneag), dar această stare de gară e una destinală și gestionabilă, una cu care se poate trăi, dovadă că oamenii o și fac de mii de ani.

Starea de garăde acum mi se pare oarecum nedemnă, grotescă, greu tolerabilă. Mai întâi fiindcă mi se cere o implicare pasivă, o fugă: „De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă (s.m.) moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă” (Ștefan Gheorghidiu). Apoi, fiindcă reacțiile la criză sunt care mai de care mai inadecvate, mai mimetice, în salturi năucitoare și fără frunte de la apocaliptic la derizoriu și viceversa. Și nici nu pot fi altminteri de vreme ce se petrec în condiții de ignoranță alimentată/sufocată de informații contradictorii. La început, în martie, totul părea o experiență inedită, se lansau sute de bancuri despre izolare, mască, sechestrare la domiciliu. Oamenii descopereau „farmecul” vieții de familie și al adăpostirii acasă. Deprindeau tabieturi domestice și își gospodăreau timpul liber la îndemână. Chiar dacă traversați de fiori reci. Dincolo de multele rele secundare, cele mai multe nici măcar bănuite la început, oamenii s-au adaptat poveștii de groază – ea intrase în scenă însoțită de amenințarea cu moartea, cea mai eficientă dintre amenințări – și au acceptat disciplinați să facă sacrificii. Cum spune Harari în lecția despre sens  (în 21 de lecții pentru secolul XXI), de îndată ce faci un sacrificiu în numele unei povești încă nu foarte bine articulată, ești prins în capcana ei. Știrile îngrozitoare despre virusul ucigaș s-au înmulțit imediat, ca bun „nutreț mediatic” ce se aflau. În lumea de azi, spune același autor, „e alarmant de ușor să asaltezi publicul cu relatări contradictorii și diversiuni”. Cu atât mai alarmant când e vorba de a da detalii despre o boală cu accentuat potențial letal și despre posibilele mecanisme de apărare. La îndemnul repetat pe toate canalele „Stai acasă!” dacă vrei să trăiești, spaima de moarte te-a ajutat să te supui aproape necondiționat. Ai învățat curând că Celălalt e purtătorul morții tale. Ai învățat mult prea ușor și să elimini ca extrem de periculoase gesturi deja intrate în descrierea apartenenței tale la o comunitate, la un împreună. Apropiere, îmbrățișare, stat de vorbă față în față au devenit gesturi prohibite. Primele victime, tocmai căile firești de acces comunitar la Cultură și Cunoaștere. Teatre, școli, universități, săli de spectacol, muzee, festivaluri au fost eliminate din viața societății. Surogatele online, multe și oferite cu un entuziasm suspect căci se descriu ca performanțe fericite, uitând cauza care le-a stârnit, nu le-au putut suplini menirea. E, desigur, mai mult decât nimic, dar și extrem de puțin față de ce e necesar. Acum ne lăudăm cu ingenioasele distanțe pe care le punem la cale, colorate, elegante, deja împăcați că așa va fi de acum înainte. Nu ne sperie prea tare nici ne-deschiderea școlilor, deși oricâte tablete am dărui copiilor sărmani ai României ele nu vor putea ține locul dascălului bun-conducător-de-cunoaștere, sfătuitor și ocrotitor, nici școlii pe care o reprezintă colegii de clasă, comunitatea în mijlocul căreia deprinzi comportamentul de ființă socială deschisă spre ceilalți.

Lucrul cel mai grav mi se pare că, după o jumătate de an, organismele mondiale de cercetare și de conducere nu pot răspunde coerent și ferm la nicio întrebare. Răspunsurile adevărate au o întârziere necunoscută, agravată și de puhoiul răspunsurilor false. Nu știm exact cum se propagă virusul, ce fel de mutații au loc în evoluția bolii, la ce leacuri răspunde, cât de corecte sunt testările. Nu ne oprim nici să evaluăm statistic efectele, să cântărim dimensiunea Răului; în schimb, ne cutremurăm la indecentele topuri și recorduri anunțate zilnic de media, cu surle și tobe: care sunt orașele, județele, zonele cele mai afectate, ce vârste sau grupe de sânge sunt mai vulnerabile. Trenul salvării noastre are o întârziere nu doar necunoscută, ci și hărțuită de contradicții și contraziceri. Incertitudinea e din ce în ce mai profundă și mai demolatoare. Disciplinat și responsabil (dar și pe cale de a te lăsa abulic în voia manipulărilor), respecți reguli care se schimbă cu repeziciune, căci de la început arbitrare, ne-logice (1,50 sau 2 metri? 4 sau 6 persoane? ești în pericol la 65 de ani, dar nu la 64 și 10 luni? nu poți merge la teatru, dar e recomandat să mergi la cules de sparanghel?). Nu vrei să te îmbolnăvești și nici nu vrei să îmbolnăvești pe nimeni, firește, dar nu mai ești așa de sigur că sacrificiile tale au efectul scontat. Nu ți se lasă răgazul să gândești, iar fără gând suspendarea e atroce și nesiguranța înnebunitoare. Oamenii au obosit. Sunt tot mai apatici, chiar dacă mimează cu entuziasm strepezit normalitatea. Nu mai știu ce așteaptă.

„Când scriu, aştept”, nota Bacovia în chiar mijlocul sumbrei exasperări de a fi, dar așteptarea lui avea un chip, oricât de vag, și era sub controlul cuvintelor sale. Ştefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu descrie exact această relaţie specială dintre gând, timp şi realitate: „Când îmi dau seama că mi-e atenţia îngheţată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, şi când ştiu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute, are nevoie de gândire şi absenţă de la realitate, înţeleg că niciodată nu voi ajunge la încenuşarea zorilor”. Gândul asigură trecerea plină, palpabilă a timpului. Are viitor, aduce viitorul în prezent, simfonic. Moartea în vreme de război ori de molimă decide din umbră priorităţile, valoarea detaliilor, ritmurile de urmat. Apăsarea „de a nu cunoaşte ceea ce se întâmplă înainte” este de neîndurat pentru intelectualul trăind sub semnul armonic al viitorului, prospectiv.

Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare (vezi filosofia lui ca-şi-cum, vaihingeriană). Acum, în gara planetară, ficțiunile pot fi doar din categoria metodei struțului, când lucrezi înainte ca și când totul e în ordine (am făcut-o eu însămi provocându-mi colegii la implicarea în trei volume colective: Istoriile literaturii române, Cartea cuvintelor-madlenă și Rondul scriitorilor în dialog cu lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă clujean – serioase, simpatice ori îndrăznețe, ele chemau la un fel de mișcare de rezistență); sau nu mai lucrezi, căci nu mai ai unde, și bănuiești că ne-munca ar putea fi chiar mai rea ca boala.

Am devenit, ca în Așteptându-l pe Godot, ființe-care-așteaptă. Nu știm prea bine ce și nici de ce ne aflăm singuri în această imensă gară înțesată de oameni năuci. Ca în Cruciada… Florinei Ilis,  înaintăm minut după minut, după „acel minutar lung şi uşor zvâcnit”, zvâcnetul trimiţând şi la o misterioasă autonomie a timpului care trece deodată pentru toţi şi altfel pentru fiecare. Comunitatea ad-hoc a călătorilor spre nicăieri care suntem conturează încet o lume nouă, decupată pe fundalul celei vechi, rămasă aparent în urmă, dar revenind periodic să tulbure desenul. Sau precum în romanele lui Petru Dumitriu, fiecare individ trăieşte ca un zar aruncat la întâmplare, fiecare faţă/mască fiindu-i proprie şi străină în acelaşi timp. Înaintarea e un continuu, agitat, trudnic şi dureros efort de adaptare la împrejurări mereu imprevizibile. Rămași fără busolă, „oamenii nu ştiu pur şi simplu încotro merg şi nimeni n-o ştie în afară de Dumnezeu, care nu există”.

Ca într-un poem de Anamaria Pop, „În această gară unde îngheaţă /…/ până şi zâmbetul”, dar „important e ca măştile pictate cu grijă (culori garantat vegetale) / să nu-şi piardă umorul”.

apărut în România literară, nr. 36/2020