Borges credea că nu se poate scrie despre prezent, martorii, capricioşi, ţi se uită peste umăr şi pot cârti cu dovezi „verificabile” la tot ce spui. În schimb, trecutul, despre care Camil Petrescu ştia deja prea bine că e remaniabil, poate fi repovestit, iar căutarea timpului pierdut e un viciu încă nepedepsit. În schema general recunoscută a unei larg acceptate tradiţii, poţi introduce detalii oricât de libere. Fundalul e asigurat de enciclopedia comunitară. Aici, în acest chenar schiţat din câteva culori tari şi neaşteptat de durabile, jocul tău se poate desfăşura în voie. Riscul asumat e, însă, cel al absenţei oricărui efect pipăibil. Noile poveşti dinspre prezent spre trecut nu pot schimba nimic fundamental. Miturile seculare sunt de neclintit. E, până la un punct, cam ceea ce se întâmplă cu istoria literară. Descoperirile de detaliu după ani de cercetat arhive şi documente ard scurt în presă, în vreo carte, dar nu intră în desenul cel vechi, reaşezându-l, decât cu mari eforturi şi extrem de rar. Raftul istoric al locurilor comune e bine pus la punct şi rezistent. Cărţilor cu situare istorică li se va recunoaşte savoarea povestirii, picanteria noii viziuni, suspansul va fi degustat şi transmis din gură în gură, dar enciclopediile nu-şi vor modifica articolele tocmai puse în discuţie. Trecutul „imposturat” la un moment dat (interpretarea ca impostură e deja, pentru mine, o noţiune asumată – orice interpretare ţine şi, până la urmă, ia locul „obiectului” interpretat, fie şi temporar, coincidenţa fiind definitiv exclusă) acceptă oricâte alte imposturări, dar cea dintâi, asumată de memoria colectivă şi de tradiţie, e greu de clintit.

E vorba, din nou, despre relaţia dintre ficţiune şi realitate, ambele informate bogat şi imprevizibil de memorie (citeşte tradiţie, tensiune şi contaminare între istoria mare şi istoria măruntă, interpretare în/sub vremuri, remaniere multiplu condiţionată a detaliilor etc.). Constat o anume aplecare a ultimelor decenii, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate (vezi, de pildă, comentariile lui Tim Adams despre refugiul în trecut al romanului englezesc de azi, istoria părând să fie „locul unde ne simţim cel mai bine” – articol tradus de Virgil Stanciu pentru Tribuna, nr. 7/2010). Romanul „istoric” îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată, „măsluită” în sensul larg pe care îl comportă orice interpretare, orice traducere în cuvinte), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri” cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. Chiar dacă respectiva epocă e locuită, în realitate şi în roman, de o mare figură – cum se întâmplă cu Ovidiu în Moartea la Tomis, jurnalul imaginat de Marin Mincu, cu Vermeer sau William Blake în romanele semnate de Tracy Chevalier, cu regele şi Zilele sale la Filip Florian, cu Columb în Marañon-ul Ruxandrei Ivăncescu sau cu Vasco da Gama navighează al Dianei Adamek ori chiar cu Baumgartes al II-lea, cartea de privit a lui Jehan Calvus („Îi este frig acestei nopţi, visaţi!”; „A fost un va fi cu un aer de este”) ş.a.m.d. –, aceasta are rolul unui martor, al unui garant. Ceea ce ştim deja despre cutare personalitate istorică (în sensul reţinerii ei de către memoria culturală) legitimează în alb interesul pentru o secvenţă temporală şi oferă, totodată, o probă despre felul de oameni care se puteau naşte şi puteau trăi în epoca reînviată. E o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, nu cu totul străină de practica detectivistică. Orice scotocire în podul cu vechituri al omenirii e însoţită de fiorul descoperirilor, de plăcerea privirii aţintite asupra detaliilor aparent disparate, de orgoliul refacerii unui întreg uitat. „Cu un picior în erudiţie, cu celălalt în magie... în acea magie simpatetică presupunând transpunerea în gândul şi lăuntrul cuiva” (vezi Marguerite Yourcenar, notele la Memoriile lui Hadrian), prozatorul acestui gen de roman se identifică pe rând cu Personajul şi cu personajele sale, le împrumută voci, trăsături, nuanţe distinctive infinitezimale pentru a asigura diversitatea, dar şi unitatea. Faza documentării (întotdeauna atentă şi extrem de pedantă) este asimilată şi parţial suspendată, aglutinată, lumea – illo tempore – se naşte din nou din jocul cuvintelor potrivite care proliferează stări şi nuanţe imponderabile, deschise mai multor lecturi, minuţia descrierilor ambiguizează bogat enunţurile, lectura (a autorului, mai întâi, şi a cititorului său, mai în urmă) e luare în posesiune şi germinare. Dacă ar fi să psihanalizăm (discret), întoarcerea spre un trecut aşezat şi calm (cel puţin din perspectiva noastră!!) nu e decât firească în epoci de posomorâre a orizontului, de opacizare a viitorului. Tot aşa cum vârstnicii şi depresivii se întorc repetat şi obsesiv spre vremea copilăriei, întotdeauna (mai) fericită. În romanele care pun în paranteză neaşezarea prezentului pentru a se orienta spre trecut, ceea ce rămâne, de fiecare dată, e atmosfera, personajul garant retrăgându-se discret după ce şi-a împlinit misiunea. „Şi chiar dacă Ovidiu n-ar fi existat niciodată, această carte a lui Mincu m-ar fermeca în aceeaşi măsură”, nota Umberto Eco. Se reface o altă preajmă – fermecătoare – în care poţi visa, măcar cât timpul scrierii/lecturii, că ai putea trăi mai bine.