Da, despre întâmpinarea criticii cred că se vorbeşte mai ales, nu despre critica de întâmpinare. Căci, dincolo de ceea ce Simona Popescu numeşte „critica de tip PR-ist” („critică de frunzăreală” o numea Gherea), cu exagerări ţinând de legile joase şi necesare (?!) ale pieţei, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în zonă. Mi-e greu să identific semne de „demisie” ori „trădare”. Deşi nu mai scrie Manolescu, scriu încă mulţi din garda (mai mult ori mai puţin) veche (de la Gh. Grigurcu şi Ion Pop, la Al. Cistelecan, Dan Cristea, Ştefan Borbély, Octavian Soviany), ca să nu mai spun că „om eşti” dacă scriu despre cartea ta şi te mai şi laudă, măcar pe ici, pe colo, Alex Goldiş, Paul Cernat, Cosmin Ciotloş, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Sanda Cordoş, Mihaela Ursa, Daniel Cristea-Enache, ca să-i numesc doar pe cei pe care îi urmăresc constant. Nu mi s-au părut deloc ezitanţi când aveau de „mirosit” o carte bună şi nici expresivitatea nu-i ocoleşte. Iar dacă se întâmplă să vadă şi lucruri rele în cărţile unor inşi sensibili, cocoţaţi pe soclu înainte de vreme, nu critica e de vină.

Pe de altă parte, în condiţiile producţiei masive de carte cu o circulaţie haotică, emanciparea criticului era obligatorie şi tocmai asta nu-i iartă scriitorul. Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţi şi să-l secondeze cu scrisul său. Scrie şi el dintr-o nevoie interioară. „Temele” sunt şi pentru critic la alegere. Şi scrisul său e liber şi personal(izat). „Nu vom tăgădui dreptul la subiectivism al criticului”, zic dimpreună cu Perpessicius. Până la un punct, intimitatea sa cu literatura e atât de strânsă, încât nici el nu o poate privi din afară. Destinat singurătăţii şi singularităţii, ca orice artist, îşi doreşte ca lumea/cartea să se vadă (şi) din punctul său de vedere.

Însă, un critic nu are neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea” literaturii contemporane lui, nu trebuie să şi-o ia în sarcină prea strâns, nu e dator, în absolut, nimănui, e un scriitor ca toţi ceilalţi cu dreptul asigurat la subiectivitate, capricii, răsfăţuri. Cititul, recititul, interpretarea sunt „trăsăturile omeneşti” pe care le transpune în textul său. Dar nu există adevăruri absolute, toate adevărurile nouă la îndemână sunt relative, adică, în sens foarte larg şi cuprinzător, circumstanţiale. Forfota receptării îşi modifică desenul după permanente deplasări ale intereselor, ca pilitura de fier sub forţe magnetice, dar marile schimbări, de esenţă, sunt rare şi necontrolabile.

În cele din urmă, nevoile de lectură, informare, delectare ale cititorilor n-au fost şi nu sunt influenţate decât în mică măsură de opinia criticii. Reaşezarea valorilor e un fenomen natural. Un proces în curs, care poate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecum impus. Lectura şi gustul sunt/au fost mereu libere şi subiective, capricioase, nedrepte, prăpăstioase şi remaniabile. Eşti conştiinţă a vremii tale fiindcă ţi-ai propus să-i fii martor, s-o scrii. Întrebarea e cât de corectă conştiinţă poţi fi. Cât de obiectivă îţi e subiectivitatea privirii scrutătoare.

„Imperfecţiunea” criticului, subiectivitatea şi chiar nesiguranţa lui tatonantă (şi prelung expresivă) sunt, după mine, absolut necesare unui climat de lecturi normale şi libere. Dacă mie, criticului, mi se acordă credit în alb, nelimitat, atunci verdictul meu e suficient şi, după rostirea lui, toată lumea poate dormi liniştită, cărţi şi cititori deopotrivă. Orice critic serios îşi doreşte să fie ascultat, urmat, respectat, dar ştie la fel de bine că lucrurile cu adevărat bune se nasc din îndoieli, puneri la încercare, remanieri repetate, degustări pe cont propriu. Mi-ar plăcea să fiu crezută pe cuvânt când spun că tocmai am citit cutare carte mai sus de medie; dar ascultarea ar trebui urmată de îndată de lecturi de verificare. Ale celorlalţi critici, ale cititorilor, ale mele. Ale Timpului. Pariez pe dreptul meu de om viu de a mă răzgândi.

Critica e, în prima ei etapă de manifestare, neapărat de întâmpinare, adică rapidă, îndrăzneaţă, alertă, mizând totul pe primele impresii. Eşti critic-al-zilei tocmai pentru promptitudinea luărilor tale de cuvânt. După o vreme, revii, dai un pas înapoi, identifici trenduri, decantezi controverse şi răsturnări şi scrii un… studiu critic. Îţi academizezi spontaneitatea şi îţi disciplinezi gustul. Când şi când, ajungi la o acumulare de verdicte la zi din care, ruminate şi formalizate, se poate ivi o (aproape) istorie literară. Cu un efort de conceptualizare în plus, cu luciditate şi cu o geometrie impecabilă a perspectivei, poţi deveni teoretician literar. Criticii care contează sunt în stare să condimenteze cronica de întâmpinare cu un strop din toate astea: aşează cartea pe un anume raft, identifică patternuri, desene din covor, inovaţii, prognozează. Mă tem că întâmpinarea criticii e azi vag tensionată tocmai fiindcă/atunci când criticul se ia în serios şi apelează la un instrumentar complex şi nuanţat, sărac în superlative şi coroniţe de premiant.

Criticul este un cititor răzvrătit şi incomod, conştient de „minciuna” pe care se pregăteşte s-o creadă şi s-o renege în numele obiectivităţii sale inevitabil subiective. El, criticul, se scufundă în operă pentru a o putea părăsi, şi-o apropie îndepărtându-se. Amestec de tandreţe şi cruzime: de echilibrul pe care-l izbuteşte între feţele sale depinde adevărul textului său secund, nu şi secundar. Răceala textului critic nu poate fi atinsă decât printr-o lectură incandescentă care topeşte reticenţele, reclamă răspunsuri răspicate, adevărate fiindcă niciodată definitive, întotdeauna fragmentare. Textul cu realitatea sa precară şi despotică este întâmpinat de o lectură posedată şi autonomă, o lectură în permanentă alertă, interogativă, necredincioasă, o lectură care somează textul să-şi lepede vălurile, dar nu înainte de a fi trecut ea însăşi proba fascinaţiei.

Dacă nu de năuci „îmblând în întuneric, cu ochii închişi”, cum ar zice Ion Heliade Rădulescu, ne ocupăm, şi nici de „diletantismul obez” şi cu înflorituri „coregrafice” pe alăturea cu textul pus la zid de un Zarifopol, critica literară rămâne zona cea mai tare a literaturii contemporane, deşi şi-a revenit binişor şi poezia, iar proza e în plin şi „imperialist” avânt, curtată de toată lumea. Nimeni nu se mai mulţumeşte să fie „doar” poet sau critic, să fii prozator pare azi titlul cel mai râvnit. Din mai multe motive: piaţa cere din nou „poveşti”, proza dă o impresie mai puternică de consistenţă şi, în plus, oferă un spaţiu generos pentru toate complexele/experimentele existenţiale şi scripturale. Romanul fiind mai „umed” ca oricând, până şi cronica literară împrumută ingrediente romaneşti. Criticul a devenit din directór al lecturii publice, ultim bastion al unei profesiuni anacronice – lectura (imaginez, iarăşi, momentul culminant: un număr copleşitor de scriitori producând puhoaie de cărţi pentru o mână de critici-sortatori excedaţi, reduşi la gesturi schematice şi buimace....). Obiectivitatea criticului e, inevitabil, tot mai îndoielnică pe măsură ce creşte bizareria gestului său. De aici urgenţa mărturisirii – nevoia de a povesti în lungi paranteze despre relaţia lui cu cărţile şi despre cronica literară tot mai specială, mai personalizată, mai stranie.

Portretul oximoronic pe care îl făceam cândva scriitorului român îi vine mănuşă şi criticului: orgolios până la umilinţă, nesigur şi copilăros până la neruşinată sfidare, mincinos(ficţionar?) senin obsedat de ADEVĂRURI, strângător cu drepturile şi risipitor cu datoriile, locuitor (genial, câteodată!) al limbii române tânjind recunoaşteri neapărat „străine”...