Intermitențele privirii sau despre ferestre

„Dincolo de poezie însă, ecourile vieţii răcneau în fereastra sa”

(Bacovia, Dintr-un text comun)

Victor Ieronim Stoichiță își propune să demonstrezecă „în impresionism are loc o schimbare mult mai radicală și mai profundă, care vizează «tematizarea privirii moderne». Dacă există cu adevărat ceva profund nou în pictura lui Manet, Monet și Degas este faptul că meditația asupra actului de a vedea devine, în opera lor, o temă centrală. Impresionismul «gândește privirea» cu o voință de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiției, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiția. Această «tematizare a privirii» este «modernă», căci ea însumează înseși limitele vederii și ale picturii.“ (Vezi? Despre privire în pictura impresionistă, Humanitas, 2024). Mic album comentat, interesant și provocator. Dar nu despre carte voi vorbi acum, ci o voi folosi ca relansator metaforal pentru o privire mai largă asupra motivului ferestrei în artă. Căci, în Calea ferată a luiEdouard Manet, nu cred că „un puternic grilaj negru ne împiedică accesul către fundal”, ci că e aici mai degrabă provocare, scoatere din apatie, scormonire. Că fereastra e închidere deschisă, punere în evidență a raportului dintre înăuntru și afară, cunoscut/necunoscut, aproape/departe. E incitare, ispită, ieșire din privirea/vederea pură și simplă, adică neînsoțită de gândire și imaginație, și accederea la vedenii și viziuni inedite, creatoare. Cum spune Julian Barnes, în Cu ochii larg deschiși,explicând atracția lui pentru Gustave Moreau, în copilărie: „eram atras de artă cât mai transformatoare cu putință; mai mult, mi se părea că acesta e rostul însuși al artei. Luai viața și o preschimbai, printr-un proces secret și charismatic, în altceva: legat de viață, dar mai puternic, mai intens și, preferabil, mai straniu”. Într-un fel, acesta e și rolul ferestrei, cu gratii sau fără.

Tabloul însuși e, în fond, o fereastră, limitativă și provocatoare. Accesul privitorului e limitat din start ori oarecum artificial și manipulat. Ai, vag, senzația includerii doar în cazul unor lanuri galbene ca la Van Gogh, sau în câmpuri cu maci ca la Monet, ori în ape întinse ca la Turner sau Aivazovski. Acelea favorizează iluzia pătrunderii în tablou. Geometria secretă a pictorilor, cea cercetată de un Charles Bouleau, e identificabilă și identificată cu relativă ușurință aproape pretutindeni. Dar includerea ferestrei în spațiul pictural aduce de fiecare dată cu sine o tensiune în plus, o teroare benefică. Fereastra devine personaj în pictură:„For centuries, the window has been used by artists to help make sense of the world – and it s a potent symbol that resonates ever more strongly today”, crede istoricul de artă Sally Grant. Tradiționala, vechea legătură a ferestrei cu cunoașterea e tot mai accentuată azi, când Windows a devenit un modus vivendi. Însă ideea că un tablou e ca o fereastră nu e nicidecum nouă. Leon Battista Alberti scria în De Pictura (1435): „desenezun patrulater de unghiuri drepte, cât de mare îmi doresc, pe care îl consider a fi o fereastră deschisă prin care văd ce vreau să pictez”.Din perspectiva artistului, care își proiectează tabloul viitor în rama-fereastră prin care „vede” detaliile lucrării plănuite, dobândind un necesar control asupra câmpului pictural și chiar limitându-și de bună voie vederea pentru a câștiga concentrare și coerență, fereastra are un rol important. Când e vorba chiar de introducerea unei ferestre în tablou, aceasta conține sugestii asupra mesajului și e sursă de infinite interpretări și pentru privitor. Pe EPPH. ART S MASTERPIECES EXPLAINED, un blog de introducere în pictură, citesc despre importanța ferestrelor în artă, ele fiind „full of potential self-referential symbolism”: „Ca bariere transparente sau căi de trecere între interiorul unei camere și exteriorul acesteia, ele pot simboliza și ochiul artistului. În acest caz, camera înfățișează interiorul capului artistului, natura exterioară vizibilă prin deschiderea sa”. Răsfoind oricât de rapid albume de artă, descoperi bogata simbolistică a ferestrei și înțelegi că„progresul în artă nu constă în lărgirea limitărilor, ci în mai buna lor cunoaştere” (Julian Barnes). Iar aceasta se dobândește prin inventarea de perspective inedite și de aprofundări care să vadă dincolo de aparențe; prin crearea și luarea în stăpânire a unor fante înguste prin care viziunea proprie se poate propune ca soluție oricât de provizorie. Sunt limitări și intermitențe care pot ameliora tânjirea după „privirea integrală” (Aurel Pantea), niciodată nouă la îndemână.

Fereastra, cu etimologia ei latină, înseamnă deschidere artificială, dar și cu sens de tentație, ispită. O invitație la explorat dincolo de preajma imediată. Pictura nu e oglindă, ci oglindire, cu ape surprinzătoare și personalizate de fiecare artist. Ea nu ne livrează niciodată lumea, ci deschideri înguste prin care vedem fragmente de lume, suficient de pregnant puse în pagină încât să ne stârnească la ipoteze despre lume de tot mai largă cuprindere. Pentru Magritte, de pildă, funcția picturii e de a face poezia vizibilă, de a face vizibilă gândirea. Contemplarea autentică a unei picturi nu e statică, încremenită, ci dinamică, în plină lucrare a gândului cu secvențele picturale înregistrate. În Le Blanc-Seing, 1965, excelent exemplu de provocare, vezi calul și călărețul întregi doar cu contribuția ochilor minții. Copacii care obturează privirea nu reduc, ci augmentează sensurile întregului. S-a spus deja că lucrarea aceasta e „un curs virtual de percepție […] Magritte a încorporat mai multe efecte suprareale șocante în pictură care oferă indicii despre ierarhia de procesare vizuală a creierului vizual în construcția scenei.” (Ritchie & van Buren, 2020).

Fereastra oferă subtile indicii pentru înțelegerea mai complexă a unei lucrări, indiferent din ce epocă e pictura și care e maniera de lucru a pictorului. Iată: ferestrele cu lumină aproape magică, precum la Rembrandt, cu filosofii lui citind ori cugetând ca sub un reflector imens și generos, au aproape funcția unui incubator de idei la marginea dintre văzut și nevăzut; ferestrele lui Vermeer, în preajma cărora se desfășoară scene de o intimitate visând depărtări; fereastra oarecum oarbă a odăii din Arles a lui Van Gogh, care atrage spre ea toate obiectele, ca-ntr-un vârtej; Caspar David Friedrich, cu Femeie la fereastră – personajul întors cu spatele spre privitor cheamă puternic privirea spre afară, cu unda de dorință de libertate pe care fereastra o conține alături de promisiunea încă ocrotirii; Ferestrele în noapte ale lui Edward Hopper, care răstoarnă perspectiva, căci spionează din afară interioare, dar și ferestrele lui semi-opace prin care personaje singuratice privesc în gol; nenumăratele ferestre ale lui Chagall, tot atâtea vederi înlocuind lumea de afară cu vedenii; Figură la fereastră de Salvador Dali; Ferestrele lui Valentin Serov sau ale lui Matisse – toate acestea sunt cadrepropuse pentru a înțelege mai bine fețele lumii, metafore deschise. Într-o lucrare precum Banii, a lui Vallotton, din seria Intimități, negrul compact din spatele bărbatului care privește peste umărul femeii pe fereastra din fața ei e despre tot ce rămâne nevăzut, nespus, neînțeles.

În pictură, dar și în literatură, raportul între decorativ și meditativ e oscilant – între plăcerea simplă a ochiului care se desfată scăldat în culori și alternanțe de lumini și umbre (de obicei, cum s-a observat, însoțit de un zâmbet de încântare, de recunoaștere a armoniei) și reacția mai profundă cu punere pe gânduri, neliniște, fior, căutare, cu încruntare a frunții. Uneori, ele se însoțesc, plăcerea dintâi a contactului prim cu tabloul/cu poemul fiind urmată de o cercetare mai nuanțată a mesajelor ascunse dincolo de aparențe.Nu e rară nici tentația ieșirii din ramă, fie lucrată anume de pictor, fie experimentată, mai nou, prin jocuri digitale; e o formă de contracarare a limitelor impuse de tablou. Rama ca fereastră e provocatoare, dar vrei să vezi și ce nu lasă ea vederii. De aici tablourile „împielițate” de actori sau cele în care personajele dobândesc digital viață. Am văzut, de pildă, „învieri” stranii cu Mâncătorii de cartofi ai lui Van Gogh. Tot aici intră și jocurile anamorfotice, cu codificări, detalii ascunse, la care apelează pictorul ca și cum ar vrea să personalizeze și mai adânc lucrarea lui, să iasă din rigiditatea normelor.

Două vorbe despre privirea pe care pictura o întoarce, îmbogățindu-l pe privitor. Tabloul are nevoie de privitor, tot astfel cum privitorul are nevoie de tablou pentru a se vedea pe sine. În Discipolul lui Oscar Wilde, când Narcis, cel care venea mereu să se privească în apele dulci ale iazului, moare, apele se tulbură. Oreadele vin să-i aline iazului durerea: „Nu-i de mirare că boceşti astfel după Narcis, cel atât de frumos”. Iazul se miră: „Cum, Narcis era frumos?... Dar eu îl iubeam fiindcă, atunci când se aşeza pe mal şi privea spre mine, în oglinda ochilor lui mi-am văzut întotdeauna oglindită propria mea frumuseţe.”

Nu e prima dată când scriu despre motivul ferestrei. În Vitraliul şi fereastra (2015), titlul trimite la oscilaţiile între poezia ca transfigurare, a modernităţii, şi poezia ca transcriere, a ultimelor decenii. Cea dintâi – deasupra lumii, într-un efort de captare a esenţelor; cea de-a doua – în văzul lumii, exhibând neputinţa de a ajunge la esenţe. Vitraliul are vechime, înălţime, armonie, mister. El depinde de lumina de afară, dar nu renunţă la luminile proprii şi la interpretarea intermediată a lumii. Interogată, căutată, lumea rămâne, ba, mai mult, e chiar conservată ca poveste, mit, taină. Fereastra, în schimb, e a poeziei care priveşte în faţă realul, îi înregistrează mizeria, urâtul, concreteţea, fără a mai tenta o salvare sau sperând, copilăreşte, că dezvrăjirea îi va fi contrazisă. Mai aproape de noi, geamul sumbru al realului priveşte el însuși în interiorul poemului şi îi ameninţă armonia.

În literatură, în vremea serenadelor sentimentale, fereastrase confundă adesea cu persoana, metonimic; „La geamul tău ce strălucea”; „Pe sub fereastră curge un râu”; „Stam în fereastra susă”. Metafora se abstractizează treptat: „Afară, la fereastră, toamna a spus: – Of!” (Bacovia); „Îmi atârnă la fereastră. Iarba cerului, albastră” (Arghezi); „Tot ce am trăit în zadar s-a făcut zid, tot ce am înțeles s-a făcut fereastră!" (Nichita Stănescu). Înșir alte câteva versuri cu fereastră, posibile puncte de plecare pentru schițe de portret: „Plouă-n fereastra mea / cu duhuri obosite // Şi dincolo iarăşi istorie / iarăşi istorie…” (Florența Albu); „După căderea nopţii… sting becul şi aprind opaiţul – / să fiu în ton cu vocea imemorială a neantului, / după ce acopăr cu draperiile / pânda ferestrei.” (Olimpiu Nușfelean); Vasile Gogea recomandă „în loc de ferestre / oglinzi / să înlocuieşti căderea în gol / cu saltul în tine”; Adriana Teodorescu, „singură în faţa unei ferestre”, priveşte lumea; „Întorsu-m-am să mai privesc spre geam... Grăbite-s toate, doamnă...” (Dinu Ianculescu); „Fermecați zăream pe fereastră tărâmuri noi, mirifice, / zăream trecutul și viitorul, laolaltă, împăcate, / zăream ceea ce niciodată nu-i e îngăduit nimănui / să privească, / focul mereu aprins în vatra din inimile noastre” (Gabriel Chifu); „câinele se uita la mine prin geam […] eram sigur că mă vede cum îl vedeam şi eu / muream amândoi de-o parte şi de alta a geamului luminat / fiecare în legea lui/ moartea nu era acolo/ dar muream amândoi” (Mihai Măniuțiu); la Gh. Pârja, fereastra e „ochiul viclean al lumii” – „Fereastra se sparge, se aude chemarea/ Și ultima bătaie de vânt”; „Deschid computerul/ e un fel de-a privi pe fereastră/ dar ferestrele pot să se schimbe/ cu priveliști cu tot/ un singur privitor/ și un număr nesfârșit de ferestre/ din care lumea se vede/ pretutindeni” (Varujan Vosganian); „fereastra… are să mă smulgă iar afară,/ n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea“(Ioan Es Pop).

Și așa mai departe. Poate, va urma.

Apărut în România literară iulie 2024