Adevărate lecturi de plăcere am „comis” doar între 5 şi 14 ani. Inocentă – căci în primii ani ai carierei de cititoare nu ştiam nici că Cineva a scris cartea şi nici ce se mai întâmplă înainte de a ajunge ea sub ochii mei –, socoteam cărţile un soi fiinţe cu existenţă autonomă, care mă lăsau să mă apropii şi să le mângâi, ca şi cum ar fi fost pisici sau iepuraşi. Pe la vreo 8 ani, am aflat de existenţa autorului cu ajutorul fraţilor Grimm – ştire în stare să mă arunce în perplexitate, căci nu puteam pricepe (nu spun că azi aş înţelege mult mai bine) cum au reuşit să scrie împreună pe aceleaşi file şi cu nişte cuvinte care să se împace. Oricum, mintea îmi era atunci un burete gata să se îmbibe cu toate dulceţurile din poveşti, fără alegere şi fără precauţii. Pe la vreo 13-14 ani, trecutul de cititoare s-a impus ca temelie gureşă pentru fiecare nouă carte. Cărţile îşi pierduseră autonomia, le descopeream rude şi cunoştinţe la tot pasul, zumzetul lor era tot mai armonic şi mai atrăgător în diversitatea lui întretăiată. Deşi plăcerea era mai complexă, ea se instituţionalizase, eu eram arhivar de teme şi motive, înregistram în caiete mari tot ce mi se părea demn de reţinut. Vorbeam în citate şi, desigur, impresionam asistenţa prin conexiunile de care eram în stare. Bună conducătoare de texte, mă jucam de-a şcoala cu toţi copiii din vecini şi le povesteam ce tocmai aflasem din cărţi. Am înţeles că statul-meu-cu-nasul-în-cărţi de dimineaţa până seara era urmărit în târg cu interesul pe care îl arăţi oricărei ciudăţenii, dar îmi asigura deja un ascendent. Devenisem, încet-încet, cea care ştie. Nu mă simţeam superioară, ci mai greu de amăgit. Plăcerea era de-acum controlată, avea un plan, fie el şi primitiv. Cărţile primite ori împrumutate erau mici prăzi de cuceritor, le luam cu amândouă mâinile şi mă retrăgeam în vreun ungher să stăm singure, ochi în ochi. Adolescentă, citeam ore în şir până când mâna sprijinită în bărbie atingea pentru o clipă, cutremurată, tigva. O ştiam înlăuntrul meu, la pândă, răbdătoare. Cititul şi gândul morţii au stat mereu alături de când îmi aduc aminte de mine.

Mi-a plăcut întotdeauna să citesc în singurătate, înconjurată de o lume atenuată şi prietenoasă: pe iarbă, în grădină, sub un soare orbitor strecurat prin ţesătura pălăriei de paie, cu zgomotele obişnuite ale păcii – ciripit, glasuri îndepărtate strigându-se peste garduri, clopotele turnului săsesc, o melodie la radioul din casă; apoi în camera mea, cu obloanele trase cât să pătrundă o jumătate de lume şi de zi, să mă simt departe şi aproape în acelaşi timp; în marile şi tăcutele săli de lectură de mai târziu, cu locuri izolate pentru fiecare cititor tăcut şi foşnet complice de file întoarse. De ani buni, în fotoliul meu „celebru” în care mă culcuşesc cu o carte în mână (şi, nesmintit, cu un creionaş de însemnat pe margini!), iar verile, în şezlongul din loggia plină de flori, grădina mea improvizată cu vedere spre dealurile Clujului. E în toate aceeaşi închidere-deschisă pe care o pot adopta ca descriere succintă a relaţiei mele cu lumea. Plăcerea lecturii creşte când am înaintea mea o seară calmă, fără treburi ultra-presante, cu o bucată de libertate la îndemână, cu o lumină căzând doar pe file, restul încăperii rămânând în umbră. Muzici în surdină drept fundal: Beethoven, Ceaikovski, Teleman, Bach. Vreun fruct pe mescioară, de ronţăit alene.

La început, a fost tihna lecturilor ascultând de rafturile Bibliotecii publice din Agnita: toate poveştile Fraţilor Grimm, tot ce se găsea (şi se găsea!!) din Mark Twain, Hauff, Dumas, Stendhal, Balzac, Tolstoi, Turgheniev, Cehov şi aşa mai departe. Mai apoi, la facultate, am simţit diversitatea şi noutatea textelor căzând asupră-mi în avalanşe greu de stăpânit. Şi am rămas de-atunci în această alertă permanentă. Alegerea e tot mai grea, presupune renunţări multe. Masa mea de lucru se surpă de cărţi aşteptând să-mi găsesc timp pentru ele. Ştiu că doar unele vor fi alesele şi mă simt vinovată pentru celelalte.

Am simţit totdeauna cititul ca mijloc de a reconstitui adevăratul plan al locului meu limitat. Lanţ de întredeschideri spre celelalte locuri ale mele, lăsate deoparte, în temporară uitare, de alegerea destinală a unui anume loc şi timp. Un fel de ieşire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-aşezare între limite. Cartea, pe scurt, face parte din portretul meu, cam ca în Bibliotecarul lui Arcimboldo. Formările îmi sunt legate de cărţi. Dar şi de-formările: sunt uşor încovoiată de la aplecatul asupra cărţilor în toate formele lor, port ochelari tot mai grei în dioptrii de la cititul pe hârtie şi pe monitor, degetul mijlociu de la mâna dreaptă are o bătătură de pe vremea scrisului cu pixul. Casa mi-e plină nu doar de cărţi, ci şi de locuri de citit şi de scris, de unelte ale scris-cititului. E o casă de cititor.

De-o bună bucată de vreme, lecturile mele nu se mai împart în lecturi de plăcere şi lecturi obligatorii. Sunt toate „de plăcere”, căci nu mai am timp de risipit cu „demascarea” cărţilor proaste – acestea mor, oricum, singure şi de la sine.Nu duc până la capăt lectura unei cărţi care nu-mi spune nimic. O abandonez, pur şi simplu. După răsfoirea/citirea în diagonală, de alegere, trec la lectura plăcută, fie ea şi cu scop: cronica. Există autori pe care îi caut şi-i citesc de plăcere, fiindcă întâlnirile mele cu scrisele/spusele lor sunt atât de multe, încât sunt tentată nu doar să-i recitesc oricând (cum se întâmplă cu Caragiale, de pildă, care intră într-o categorie specială), ci să citez (aproape) totul. Cronica e prea puţin pentru astfel de cărţi. Pot scrie bine (?) când plăcerea lecturii (ca act) nu depăşeşte net plăcerea interpretării (ca proces). În aceste cazuri, reacţia mea ar putea acoperi, vorba lui Chesterton, o carte întreagă. Cărţile care îmi plac le asum interior, nu chiar până la pofta de a le semna eu însămi, ca Paladión, personajul lui Borges/Bioy Casares. Mi s-a întâmplat să spun „asta aş fi putut semna şi eu” mai ales în cazul unor cărţi de eseuri. Pagini întregi din Bachelard, Baudrillard, Barthes, Marcel Moreau, Alain Bosquet, Umberto Eco, Italo Calvino, Ortega Y Gasset, Laurent Jenny, Pascal Bruckner, Lorenzo Renzi, Michel Onfray, Corrado Bologna; dar şi din Noica, Cioran, Al. Paleologu, Andrei Cornea, Liiceanu, Radu Cosaşu, Pleşu.

Totuşi, pentru vacanţe, adică pentru zile cu lecturi mai multe decât în zilele obişnuite, cele hărţuite de corvezi, aleg cărţi în engleză (şi în franceză ori italiană, dar englezeştile sunt de departe preferatele mele). Fie ele serioase ori ceva mai frivole, îmi dau cel mai puternic sentiment de vacanţă. Le citesc fără creion în mână, cu un tempo anume mai lent, ca să nu se termine prea repede. Pentru a-mi linişti excesiv de conştiincioasa fire, obsedată de datorie şi de nepierderea timpului, îmi spun că fac exerciţii de limbă, deci „lucrez”. Citesc Ambrose Bierce, Agatha Christie, Virginia Woolf, P.D. James, Julian Barnes, Henry James, Tracy Chevalier, D.H. Lawrence, Ian McEwan, într-o devălmăşie de timpuri şi perspective, şi cu o plăcere aproape senzuală, răspunzând peste ani plăcerii inocente din copilărie.

Pentru vara asta, iată câteva titluri pentru cititorii revistei Cultura: Alberto Manguel, Istoria lecturii şi Biblioteca nopţii, José Saramago, Călătorie prin Portugalia. Sunt cărţi care pot fi deschise la întâmplare – la fiecare pagină poţi găsi o secvenţă pe marginea căreia să cazi în reverii şi meditaţii. Şi încă una, frumoasă şi aromitoare: Dulcea poveste a tristului elefant, spusă de Diana Adamek.

Răspuns la ancheta lansată de Alex Goldiş pentru Cultura.