Lege și ordine sau despre jocul literaturii

„Cronica lui Manolescu“ mi-a fost tabiet săptămânal ani la rând. Nu cred că, studentă fiind, am ştiut că autorul era doar cu exact (căci născut în 27 noiembrie, ca şi mine) opt ani mai în vârstă. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicţia lui Maiorescu, intrate în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizaseră. Tânărul Manolescu intra în literatură cu aplomb senioral. Autoritatea îi era indiscutabilă. Era vocea oficială, şi încă o voce cu fraza curată şi elegantă pe care o puteai asculta de bună voie, ba chiar cu delicii, într-un dialog imaginar cu un cititor şi mai competent. S-a întâmplat ca debutul meu de cronicar să se lege de două cărți: Descoperirea operei, a profesorului meu de Teoria literaturii, Ion Vlad, și Contradicția lui Maiorescu, a lui Nicolae Manolescu, care nu mi-a fost profesor, dar de „școala“ cărților lui am profitat din plin. Conexiuni subterane au făcut ca Ion Vlad să aibă un cuvânt greu de spus la susținerea doctoratului lui Manolescu, iar dicționarul meu de Teoria literaturii (carte ajunsă la vreo șapte ediții) să citeze masiv din cărțile lui Nicolae Manolescu, al cărui acord l-am cerut și l-am primit imediat abia când am devenit colegi de Uniune, amândoi intrați în funcție în 2005. Ne-am întâlnit la Cluj, dar și la București, la Lancrăm, la Alba Iulia, la Bistrița, de fiecare dată cu un fel de simpatie subînțeleasă, motivată și de legătura noastră cu locuri din preajma Sibiului. Vorbeam des la telefon. Mă suna când și când. Îl sunam și eu și răspundea cu un primitor „da, Irina“. Eu îi ziceam Mano – Niki mi se părea prea frivol, iar numele întreg, prea oficial și rece. Puteam vorbi liber despre orice: literatură, năravuri scriitoricești, pictură, obsesii. Era printre puținii cu care puteam deplânge inflația de soboare ce pune în pericol gândirea liberă și răspunderea pe cont propriu în fața provocărilor vieții.

Am scris despre cărțile lui cu aceeași libertate, neocolind măruntele cârtiri. I-am desenat portretul cu tot mai multe linii și valorări.

Evoluând de la început ex cathedra, Profesorul-cronicar e, spuneam altă dată, tăios ca Maiorescu, dar şi nestăpânit şi capricios ca G. Călinescu, la distanţă egală şi personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutaţii cu care a ştiut el însuşi să ţină pasul. Temele pe care le-a dat lumii, viața întreagă, testau inteligenţa proprie, supleţea limbii române, capacitatea de rezonare a literaturii la contexte variabile. Deşi adăsta, silit de „suită“, sub eticheta unicității, nu şi-a pierdut nicio clipă luciditatea: „Ar fi groaznic dacă literatura s-ar face din opinii unice.“ Cu un zâmbet în colţul gurii, știa că istoria literară e „spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului“. Spirit alert şi iubitor de roluri (cinematografia îi era, în tinereţe, carieră alternativă), Profesorul Manolescu a avut de suportat/gestionat și „infernul“ excelenţei. A făcut-o cu o detaşare nu oricui la îndemână şi cu o seninătate ascunzând abil eventualele frisoane ori fiorii jubilatorii.

În 1971, în Teme, Manolescu scria: „Cronica este acea specie de critică având toate obligaţiile şi nici unul dintre drepturile criticii; mai mult, ceea ce eseul sau studiul doct reuşesc să ascundă aşa de bine sub aparenţa de autonomie faţă de obiect, cronica e obligată să pună în cea mai deplină lumină. […] Cronicarul seamănă cu un actor, silit să apară pe scenă, cu toate reflectoarele şi privirile aţintite asupra-i şi, deci, în imposibilitate de a se arăta mai talentat sau mai inteligent decât este în realitate. De n-ar fi decât atât, decât această umilinţă a profesiei sale, şi tot am avea cuvânt să scriem un elogiu cronicarului.“ Ultimul editorial din numărul 12 al „României literare“ se cheamă Despre cronica literară, encore et toujours. Titlu care închidea cercul fără s-o știe încă și care face cât un testament.

Deși a scris tot mai rar cronică literară, știa prea bine că „pentru fericirea de a impune o carte, un autor, la un an o dată, cronicarul se expune permanent ironiei şi dezaprobării.“ Dar „dacă n-ar exista critică literară, o spun fără niciun orgoliu stupid, n-ar exista literatură“. De aici și supărarea lui că mai tineri buni critici literari au renunțat la însoțirea responsabilă a literaturii contemporane. Cronicarul şi autorul de cărţi au lucrat de la început într-un parteneriat extrem de profitabil. Se recomandau reciproc. Cronica era a celui învăţat la şcoală, deci gata canonizat. Cărţile erau ispititoare căci erau ale celui prezent, dezinvolt şi neobosit, în zonele fierbinţi ale lecturii la zi. Inteligent, flexibil, cu morgă, dar şi mereu tânăr, fiindcă profesor cu vocaţie, adică unul care nu se lasă uşor depăşit de generaţiile succesive de studenţi… Anul 1989 aduce răsturnări neaşteptate. Manolescu decide brusc să părăsească scena cronicii la zi. Dar Al. Cistelecan are dreptate: „Cronica literară e, poate, marea operă critică a lui Nicolae Manolescu – şi una din marile opere ale istoriei noastre critice.“

Întrebat despre Lista lui Manolescu, N.M. răspunde: lista are „relevanţă valorică relativă“, „este şi un element de hazard în toată această poveste“… Și „rolul criticii acesta este: de a ordona. Prin criterii, prin selecţie, prin listă, prin canon“, iar „singurul criteriu cu adevărat valabil, fundamental în orice canon literar, artistic este criteriul estetic“, însă lista e „de selecţie, totuşi nu exclusiv estetică, pentru că nu se poate“. În același interviu: „Niciun critic nu face canonul. Îl facem cumva toţi, împreună, chiar dacă aparent nu ne înţelegem.“; „Singura modalitate de a-ţi onora până la capăt profesia de critic este aceea de a încerca să-i înţelegi pe cei care sunt din ce în ce mai diferiţi de tine.“ şi, în fine, „Nu se poate face critică literară fără plăcerea de a citi cărţi.“ În spaţiul literaturii, oricât de polemice (războinice, etimologic) ar fi discuţiile, ele reformează, nu revoluţionează. E vorba mai ales de forme noi, rareori de întoarceri înapoi ori pe dos. Căci cultura are nevoie de trecut, de tot trecutul. E felul ei de a-şi procura un viitor.

Cronica literară e datorie, criticul nu e niciodată „zguduit“. Atitudinea sa are mereu ceva „ulterior şi educat“. Manolescu polemizează rar. Dezacordul său vine după o suită de acorduri care-l fac să pălească. Întrebările retorice sunt folosite ca relansatori textuali, ca repere. Cronica nu-şi propune să schimbe accente ori perspective, ci să rostească schema provizorie de citit cartea sau autorul. Nevoia de iluzii a criticului e descrisă deschis – acesta apelează la un instrumentar aparent imuabil. Din ea, din această nevoie, decurge şi independenţa frivolă, expresivă şi autoritară faţă în faţă cu textul.

Revenind la Istoria… criticului. În calitate de cârtitor, aș fi putut relua cronica la prima ediție cu foarte mici retușuri. Dar Nicolae Manolescu însuși îmi lua apa de la moara cârtitoare încă din textul de coperta a 4-a: „Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiție și sunt impure prin natură. Există destule impurități și în cea de față. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) și stearpă, ci una vie și chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum și de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul și capriciile mele.“; și: „Nu mă consider, în ce mă privește, decât unul dintre zecile de cartografi, silitor și modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă.“ Am răsfoit ediția a doua căutând, de data asta, mai ales noutățile. Nu sunt multe și nu schimbă nimic esențial. Deși își joacă, sclipitor şi cu graţie, „vocaţia critică acaparantă“ (Gh. Grigurcu), constat că au rămas la locul lor comentarii care micșorează staturi de mulți recunoscute ca mai înalte, ca și cele care măresc nesăbuit riscând să ajungă „laudă care ucide“. Dar critica şi istoria literară au în structura lor ascunsă doza de ficţiune inerentă comentariilor umane, mereu dependente de imponderabile.

Manolescu nu e unic și cel mai mare (cuvinte goale prin exces), ci unul dintre cei mai mari critici și istorici literari pe care îi are literatura română, ceea ce e nu doar adevărat, ci și excelent. O spune el singur: „Mi-am intitulat critică istoria, tocmai fiindcă am vrut să arăt că interpretarea literaturii nu începe cu mine, că e vorba de o ştafetă, traversând epocile şi confruntându-se cu standardele fiecăreia, alcătuind o poveste minunată şi diversă, care merită să fie spusă. […] O literatură are două istorii, nu totdeauna paralele: una a operelor succesive şi alta a lecturilor succesive.“ Istoria, spune în alt loc, nu e o Biblie, ci o carte vie, în lucru, în care încap gândiri și răzgândiri: „Cred că e absolut normal ca un critic să se revizuiască.“ „În definitiv, despre ce principii se cade să vorbim în critica literară? Nu sunt multe. Lăsând la o parte talentul, gustul, asupra cărora n-avem niciun control, principiul fundamental în critică este onestitatea. Cu alte cuvinte, să spui totdeauna ce crezi.“

Observam, după primele rafale de cronici dezamăgite, că rateurile stupefiază atât de copleşitor, încât lucrurile bune, şi ele nenumărate, cad într-o negură care ameninţă să se cronicizeze. Avansez o explicaţie a fenomenului. O găsesc atinsă doar în serioasa şi eleganta intervenţie a Sandei Cordoş din Apostrof: „Autorul a beneficiat de suportul unui capital simbolic, în care intră şi un fond fantasmatic care e posibil să stârnească şi să întreţină pasionalitatea receptării.“

Dictatura visată/acceptată/inventată a unului şi unicului nu era obsesia lui Manolescu. Istoria… sa ştie că Maiorescu şi-ar vedea micşorată statura dacă nu i s-ar pune alături Gherea, dar şi Iorga, Ibrăileanu. Polemica înseamnă construcţie şi dinamism, diferenţa de opinie e chiar relansatorul vieţii literare. Nici Lovinescu nu e întreg dacă nu îl vedem în şirul continuând cu Zarifopol, Perpessicius, Tudor Vianu, Streinu. Călinescu, marele scriitor şi modelul manolescian, îşi susţine măreţia prin chiar dialogul cu vocile critice ce i-au fost contemporane sau i-au urmat. Varietatea polifonică a criticii de rangul întâi e, spre binele literaturii române, tot mai largă pe măsură ce ne apropiem de prezent. Nu mi s-ar părea deloc o impietate nici compararea lui cu câţiva tineri şi foarte tineri critici de indiscutabilă consistenţă a discursului şi cu lecturi dintre cele mai serioase şi mai nuanţate. „Diferenţă şi pluralism“ e deviza enunţată chiar de Nicolae Manolescu la un moment dat.

Istoria… se așează alături de alte lucrări de anvergură adunate de-a lungul vremii pe raftul românesc de referinţă. Nu deasupra lor. Construcţia rămâne uriaşă, impresionantă, dar cu aerul de „în lucru“, in progress. Manolescu însuși își relativizează repetat, cu un statornic zâmbet în colţul gurii, presupusa aspirație la obiectivitate rece și necontestabilă. Doza de joc a oricărei gesticulații istorico-critice lasă spațiu pentru capricii, incuri, impurităţi. În plus, „hazardul e un lucru extraordinar, care ne scuteşte de monotonia previzibilului. Şi ne pune imaginaţia la încercare. Hazardul e una din provocările cele mai stimulatoare din viaţa omului. Pentru niciun animal nu există hazard, fiindcă niciun animal nu are conştiinţa timpului“ (vezi Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, 2017). Doar omul trăiește știind că „ultima necat“, dar și că opera sa poate fi „fără de moarte“.

Irina Petraș