Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară

Apasă aici pentru detalii

Litere și destine


Litere și destine sau despre buchisire



 



Se spune, de obicei, că omul se deosebește de celelalte viețuitoare prin aceea că apelează la vorbirea articulată, mijloc sonor de exprimare și comunicare. Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Că nu înțelegem limba păsărilor sau a delfinilor nu înseamnă nicidecum că viețuitoarele cu pricina nu comunică într-o limbă, diferită de a noastră, da, dar care îndeplinește rolul exprimării și comunicării. Cum dovezile despre evoluția limbilor omenești apar doar odată cu născocirea alfabetului, a scris-cititului, mai corect ar fi să spunem că asta ne deosebește: faptul că am transformat sunetele vorbirii în semne citibile în gând ori cu voce tare, că am găsit mijlocul de a comunica durabil chiar și după dispariția noastră ca ființe vii. Că prezentului existenței noastre i s-a adăugat, astfel, trecut și viitor.



Despre asta ar merita divagat mai prelung. Deocamdată, să spun că a citi mi se pare fapta şi înfăptuirea cea mai lăuntrică, mai definitorie a omului. Mă gândesc la citirea ca deslușire de semne grafice, la fereastra alfabetului, dar și la citirea ca înțelegere a vitraliului unei opere artistice („A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu : voyelles,/ Je dirai quelque jour vos naissances latentes”).În comunicarea intimă cu opera de artă se petrece întărirea omului, salvarea lui de spiritul mutonier şi eliberarea de orice dogmă. Lectura (şi mă gândesc aici la „citirea” cărţilor, a tablourilor, a muzicii) este și forma cea mai omenească a revoltei în contra îngrădirilor de orice fel. „Citesc, deci suntem”, spuneam altă dată, parafrazându-l pe Camus. Cititorul adevărat e întotdeauna activ, enciclopedia sa personală interferează cu enciclopedia autorului aşa cum e ea încorporată textului, iar acesta există prin chiar acest între al lecturii, în reţeaua interpretărilor succesive. Cititorul e cel care gândeşte singur, iar cărţile, toate, tradiţionale ori internetice, îşi storc seva la rădăcina lui şi-l fac, încet-încet, de nemanipulat. Liber, deschis remanierilor, relativizând discret în marginea înaintării sale bogate spre moarte.



Am simţit mereu cititul ca mijloc de a reconstitui adevăratul plan al locului meu limitat. Un fel de ieşire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-aşezare între limite. Acum, când se deplânge pe toate drumurile scăderea numărului de cititori și căderea în desuetudine a înțeleptei vorbe de odinioară „cine are carte are parte”, aleg să număr câteva cărți care laudă rostul ziditor al cititului și pot fi considerate probe într-un imaginar dosar de instrumentat Rostul Cărții. Iată câteva dintre ele, pe scurt și la întâmplare.



Încep cu savuroasa cărticică a lui Rui Zink, Cititorul din peșteră (trad. Micaela Ghițescu). Câteva dintre înțelepciunile ei sunt de ținut minte: „Astăzi știu că niciodată nu trebuie să disprețuim relația dintre ce e în capul nostru și ceea ce e în corpul nostru chiar și numai pentru faptul că acest cap se naște prins bine de corp; noi suntem cei care pe urmă, din prostie ori din neglijență, îl vom deșuruba”. Deșurubarea cu pricina e înlesnită de îndepărtarea de Carte, de ignorarea datoriei de a îngriji creierul care, zicea Eminescu, asemenea ogorului, trebuie hrănit pentru a rodi. Animal Lector, hirsutul cititor din peșteră, își asumă o îndatorire eroică acum când „nu mai citește nimeni, nici măcar oamenii”. Omul de astăzi e un simplu spectator, el vrea „să vadă petrecându-se lucruri, nu să facă să se petreacă lucruri”. Își dorește cărți gata mestecate, hamburgeri arătați în imagini colorate pe ecran/monitor. Nu mai știe că „cititul înseamnă să faci lucrurile să se petreacă în capul tău, nu să stai ca o rumegătoare să te zgâiești la un perete vorbitor”. Mulți dintre scriitori, crede Cititorul, s-au lăsat seduși de lenosul trend al consumatorului fără cap, dar „un scriitor ar trebui să fie cineva care să pună întrebări, pentru că a trecut deja vremea când se presupunea că are răspunsurile”.



Cititorul atent e un fel de lutier. El își apropie urechea de scoarța textului și-i ascultă melodia secretă, cântărindu-i bogăția de zvonuri. Dobândește, astfel, un ritm, o cadență interioară. De amintit din nou splendidul roman Confiteor al catalanului Jaume Cabré (în traducerea simfonică a Janei Balacciu Matei), o tulburătoare radiografie romanescă a Răului din vremea Inchiziției și până la lagărele naziste, dar și o subtilă, învăluitoare pledoarie pentru Arta care îl poate contracara; o vioară, o carte veche, un tablou sunt personaje-accent ale cărții. Literatura, limbile, cărțile vechi, pictura, muzica sunt însoțitori/potențatori ai istoriilor mărunte ale oamenilor proiectate pe Istoria cea mare. Un personaj din carte își recuperează răspunderea de sine traversând cărțile din bibliotecă (pereții ticsiți de cărți mi-i imaginez mereu scăldați în lumina auriu-verzuie, de boabă de strugure, din încăperea oprită a labirintului eliadesc). „Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg la psiholog”, spune Jaume Cabré într-un interviu.



Geneviève Damas – prozatoare belgiană – a publicat primul ei roman, Si tu passes la rivière, în 2011. Cartea a apărut și în limba română, cu titlul De te duci peste râu, în excelenta traducere semnată de Rodica Baconsky și Alina Pelea. Tema ar fi aceea a importanței cuvintelor potrivite pentru configurarea unei personalități coerente, cu o existență valorată liber. Retras, singuratic, temător de tot ce se întâmplă în jurul său, adolescentul François are acces, și el tatonant, fragil, doar la cuvintele gândului. Prieteni îi vor fi necuvântătoarele, căci cu ele se poate înțelege mai bine punându-și sieși întrebări și chinuindu-se să decupeze un sens cât de firav în întâmplările zilelor și nopților de trudă, amenințări, interdicții, lucruri tăinuite. Cu naivitatea minții sale cam încete, ironizată de ceilalți, e dornic să afle ce se ascunde dincolo de mărunta sa viață cenușie. Inteligența sa intuitivă, nelucrată, îl ferește de prefăcătorie și îi arată tot mai limpede că lipsește ceva din tablou, nu doar mama după care tânjește, pe care n-a cunoscut-o. Cartea e scrisă admirabil din perspectiva lui, cu o curgere melodios-poticnită a frazelor, cu reveniri și adăstări de o fermecătoare oralitate. Șansa lui cea mare va fi deprinderea scris-cititului. Plăcerea rostirii devine conștientă de sine, el e dintr-o dată un om mare, un „prieten al cuvintelor”. Cuvintele bolovănoase, fruste, colțuroase se rotunjesc, vocea dobândește culoare, ambitus: „parcă simţeam că, de când cu literele ce le-nvăţam, un fel de drum nou se deschidea-n faţă, un drum pe care n-o puteam porni decât de unu singur”. E și o carte manifest discret despre „puterea şi mirajul artei de a scrie şi de a da sens trăirii”.



Mic roman al formării, al inițierii în tainele vieții, mizând pe limba străină a cărților frumoase (Marcel Proust), De te duci peste râu mi-a adus în minte cărțile unui prozator român prea puțin citit: Ștefan Goanță. Nu atât atmosfera grotesc-arhetipală, mustind de subînţelesuri şi doldora de sugestii, din Zodia Ţârului, cât mai ales cele trei volume din Popescu E. Napoleon, unde cel care vede, observă, judecă şi vorbeşte/scrie lumea românească a anilor 1945-1950 este un copil de 13 ani. Ca și în cazul lui François, literatura (ficţiunea) funcţionează ca învestitor cu existenţă – există doar ceea ce este spus/scris şi numai dacă cel care ficţionează are harul cuvintelor. Inocenţa – acel „Împăratul e gol” al privirii nesubordonate canoanelor adulte – este subminată şi îmbogăţită de mania specială a acestui copil de a verifica, în nesfârşite, savuroase, mereu surprinzătoare aparte-uri, tot ce ştie şi află despre lume: „Subsemnatul, Popescu E Napoleon, elev în clasa a treia de liceu, în vârstă de treisprezece ani şi două luni, profit de această ocazie ca să anunţ lumea că ştiu totul despre ea…”. Vârsta copilăriei este, prin definiţie, posesoarea unei lucidităţi pătrunzătoare fiindcă aburită, adică neatinsă încă, în sensul sărăcirii ei, de convenienţe, de deprinderi de conduită socială, de „minciuni” necesare, perpetuate apatic şi abulic. Şcoala, târgul, satul, familia sunt teritorii pe care Napoleon, încă „Neluţu”, le cartografiază, le ia în secretă stăpânire prin ficţiunile pe care le construieşte migălos despre ele, cu o vervă a povestirii despre sine ca locuitor al unei lumi „întoarse pe dos” întreţinută cu remarcabilă artă a dozării efectelor. Detalii databile la prima lectură se reaşează într-un roman al fiinţei sub vremi şi al facerii de sine ca întreprindere de noutate absolută pentru fiecare individ al speciei în parte.



Cititorul, cartea lui Bernhard Schlink (tradusă de Ana Mureșanu; are și o variantă cinematografică datorată lui Stephen Daldry) pune câteva chestiuni de o realitate incomodă. Mai întâi, cum poţi împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu una punctuală. Când lupţi pentru dreptate, ce anume îţi doreşti? Cum să ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? În funcţie de ce îţi defineşti responsabilitatea, loialitatea, conştiinciozitatea? Dacă doar respectarea legii e importantă, nu mai poate fi vinovat şi deci pedepsit, atunci când, în cele din urmă se dovedeşte strâmbă, decât cel care a făcut-o, legiuitorul. Neştiinţa de carte îţi păstrează latente îndoielile morale: analfabet fiind, nu poţi distinge ce e bun şi ce e rău. Asta fiindcă Binele şi Răul nu există în afara constructelor cultural-morale. Greşeala/vina ta stau doar în neascultare, nesupunere. Nu ai nimic de cântărit cu mintea proprie. Când, în fine, după 20 de ani, deprinde, ascultând şi buchisind, scrisul şi cititul, Hanna dobândeşte controlul asupra propriilor gesturi. Acum vede, ştie să deosebească prin gând propriu binele şi răul. Sinuciderea e gestul eliberării de ascultare. E, oare, un indiscutabil câştig? Libertatea, dreptatea nu înseamnă niciodată acelaşi lucru pentru toţi oamenii. Iar legile oamenilor sunt alunecoase. Faţă în faţă cu crima contra umanităţii nu poţi avea decât gesturi simbolice şi care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Tânăra evreică păstrează cutiuţa de ceai a nazistei criminale ca pe un obiect cu încărcătură umană eternă. Nu şi banii. Ei sunt instrumente ale conjuncturii. Michael face un alt gest simbolic: îi predă fiicei povestea, cu toate ezitările, laşităţile, întrebările fără răspuns.



De pomenit și cartea Deliei Owens Acolo unde cântă racii (traducere Bogdan Perdivară), cu strania poveste a Kyei, fata din mlaștină. Fetița abandonată în pustietate supraviețuiește deslușind pe cont propriu glasurile naturii și învățând să se descurce cu foarte puțin. Acomodarea târzie cu ceilalți e parțială și reticentă. Când va învăța să scrie și să citească, va avea calea mirabilă de împăcare cu lumea, însă fără să-i și ierte acesteia răutatea și nepăsarea. Buchisind, se descoperă și se construiește pe sine, fata sălbăticită din mlaștină dobândind un alter cultivat, independent, sigur pe sine: scriitoarea.



Cărți oarecum pe temă, dar cu abordări diferite: Ultima librărie din Londra,de Madeline Martin,Dacă într-o noapte de iarnăun călător, a lui Italo Calvino, dar și Istoria lecturii sau Biblioteca nopții, ale lui Alberto Manguel; ori Memoria vegetală a lui Umberto Eco. Mă opresc aici. Adăugați singuri alte file la dosar.



De acord cu Maurice Blanchot: „Lectura este mai pozitivă decât creaţia, mai creatoare”, dar nu și cu continuarea enunțului: „deşi nu produce nimic“. Fiindcă lectura produce cunoaștere, pune în relație timpurile oamenilor, înlesnește conexiuni, limpezește; produce minți omenești în stare de veghe.



Apărut în România literară nr. 11/2023


Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară