Lumea limbii române

 „În adâncul fiecărui cuvânt asist la naşterea mea”.

 Alain Bosquet

Am văzut de curând, pe BBC Ideas, un filmuleț care readuce în atenție ipoteza whorfiană a legăturii dintre limbă și gândire. Întrebarea-temă de dezbatere este: „Gândim diferit în diferitele limbi?” Există peste 7000 de limbi în lume, asta înseamnă că sunt tot atâtea perspective diferite asupra lumii? Argumentele acumulate de-a lungul anilor par să sprijine ideea lui Whorf că limba pe care o vorbim, în care creștem (limba maternă) influențează viziunea asupra lumii, că diferențele dintre diferitele limbi se oglindesc în felul în care e înțeleasă lumea. Limba setează mintea și felul în care percepe aceasta lumea și legăturile dintre lucruri. Limba ta organizează lumea, îi conferă logică și sens. Se vorbește în clip chiar și despre influența genurilor asupra perspectivei asupra lumii, ipoteză pe care am cercetat-o în cărțile mele despre Feminitatea limbii române. Până și culorile lumii depind de limba ta maternă. Se dă exemplul unui careu colorat cu verde. Englezul are un singur cuvânt pentru toate nuanțele de verde-albastru. Pentru un om din Namibia, nuanțele au nume diferite, fiindcă lumea lor depinde de aceste nuanțe. Apoi, limba uzbekă poate exprima mai multe într-un timp dat decât engleza. Poporul nomad a deprins un mod rapid de a comunica în timpul mersului. Pe scurt, limba e cultură și cultura e limbă. Diferența cognitivă e esența naturii umane. Diferența e definiția universalului.

Subiectul se dovedește și mai palpitant dacă adaug detaliul că, deși limba e cea mai importantă abilitate cognitivă a omului și una care, credem noi, ne deosebește de celelalte animale, știm prea puține despre modul în care aceasta este creată de circuitele neuronale din creier sau despre mecanismul care „produce” inteligența. Gândul nu se poate urmări pe sine gândind. Jeff Hawkins, neurolog și informatician (vezi A Thousand Brains: A New Theory of Intelligence), este convins că diferitele „sertare” din creier (mi le imaginez ca în Dulapul antropomorf al lui Dali) se activează și compun un model pe care îl considerăm lumea. El este însă o simulare, o rezultantă a interacțiunii diferitelor zone ale creierului și ale acestora cu modele elaborate de tradiție, cultură, prejudecăți și mimetisme. Ceva asemănător am citit în The Grand Design(Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow, 2010), în care se propunea o abordare numită „realism dependent de model” (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simţ realizând un model al lumii. Când acest model reuşeşte să explice evenimentele, tindem să-i atribuim […] calitatea de realitate ori adevăr absolut.” Dar e o atribuire, nu un adevăr incontestabil... Toate astea m-au stârnit să reiau câteva idei.

„Lumea reală” e în mare măsură construită după habitus-ul lingvistic al diferitelor grupuri culturale. „Nici un individ, crede Whorf, nu e liber să descrie natura cu o imparţialitate absolută; dimpotrivă, e forţat să subscrie la anumite moduri de interpretare chiar şi atunci când se crede mai liber”. Un exemplu la care recurge Whorf pentru a demonstra relativitatea lingvistică este, totodată, dovada indirectă a inexistenţei limbilor primitive, „inferioare”. Sau, altfel spus, a faptului că adaptarea la realitate nu e apanajul limbilor europene de mare circulaţie. Astfel, când englezul spune The light flashed („lumina a luminat”, „s-a aprins lumina”), enunţă o relaţie subiect-predicat incapabilă să acopere trendul fizicii moderne – accentuarea pe câmp. Pentru aceeaşi realitate – „s-a aprins lumina” –, populaţia Hopi spune Reh-pi, adică flash, „luminare” – un singur cuvânt, fără subiect, fără predicat, fără timp. De remarcat cât de bine se mulează infinitivul nostru lung pe realitatea fizică – el este substantiv şi verb deopotrivă, înseamnă lucru/obiect şi activitate în acelaşi timp.

Conexiunea strânsă dintre limbă şi gândire, opusă teoriei dependenţei unilaterale a vorbirii (limbii) de gândire, deschide calea recunoaşterii posibilităţii ca diferitele structuri ale limbilor să favorizeze ori chiar să determine căi diferite de înţelegere şi gândire asupra lumii. Popoarele deţin o structură fundamentală, esenţială, arhetipală de corelare a limbii cu lumea – de aceea sunt posibile traducerile –, dar e la fel de evident că există nuanţări specifice fiecărui popor în parte. Obiectivitatea limbajului se însoţeşte cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura esențială a fiinţei vorbitoare. A vorbi şi a înţelege limba nu depinde de inteligenţa sau de volumul creierului. Depinde de faptul dea fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. Pentru Ortega y Gasset, enunţul nu e alcătuit doar din cuvinte. Acestea sunt o componentă a complexului de realitate: „...toate celelalte ingrediente ale unei circumstanţe care nu sunt cuvânt, care nu sunt sensu stricto «limbă», posedă o potenţialitate enunţiativă şi [...] limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăşi, ci în a actualiza acea potenţialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei.” Limbile omeneşti, deşi „date”, primite aparent de-a gata de către om, se fac şi se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc”.

În lucrarea sa despre teoria câmpului (Feldtheorie), Leo Weisgerber (cel care a dezvoltat teoria conform căreia limbi diferite produc experiențe diferite) îl consideră pe Herder (1744-1803) precursor al ideii rolului activ al limbii materne în formarea viziunii asupra lumii (Weltanschauung). Academia de ştiinţe din Berlin iniţia, în 1757, un concurs cu tema: „Care este influenţa reciprocă a opiniilor unui popor asupra limbii şi a limbii asupra respectivelor opinii?” J.D. Michaelis, profesor din Göttingen, câştigă premiul şi lucrarea i se publică. Herder o citeşte şi, decepţionat, îşi face cunoscute observaţiile. Principala teză a cărţii sale, premiată de Academie în 1770 (Uber den Ursprung der Sprache), este aceea că limba naţională formează viziunea membrilor acelei naţiuni asupra lumii. Pe scurt, limba nu e doar un instrument, ci şi depozit şi formă a gândirii. Experienţa şi cunoştinţele generaţiilor trecute se acumulează în limbă şi prin ea se transmit generaţiilor următoare. O naţiune/un individ nu doar gândeşte într-o limbă anume, ci gândeşte prin intermediul ei, supunându-se unui model. Fiecare naţiune vorbeşte cum gândeşte şi gândeşte cum vorbeşte. A gândi înseamnă a vorbi. Limba este „stăpâna” (Zuschnitt) ştiinţei. Ea desemnează „limita şi conturul oricărei cunoaşteri umane” („Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, avertiza Eminescu). Proprietăţile specifice ale unei limbi naţionale sunt „oglinda naţiunii” respective.

Pe urmele lui Herder, în opinia căruia (1785) „Un popor nu posedă nicio idee pentru care nu are cuvânt”, Humboldt afirmă hotărât (1836) că „Din toate limbile pot fi deduse trăsăturile caracterului naţional”. Limba este un „întreg al gândurilor şi sentimentelor”. Dar „Cum limba e imaginea individualităţii naţionale [...], diversitatea limbilor e un fenomen natural şi comprehensibil. Pe de altă parte, similitudinea care domneşte alături de diversitate nu-i de mirare de vreme ce şi cele mari diferenţe naţionale confluează mereu înspre natura general-umană” (vezi J. Trabant, Traditions de Humboldt, 1999). Sistemul unei limbi defineşte într-un anume sens viziunea noastră despre lume. Experienţa socială fixată în limbă domină într-o manieră de necontestat asupra minții membrilor comunităţii umane date.

În Language (1921), Edward Sapir afirmă net teza relaţiei dintre limbaj şi perspectiva asupra lumii: fiinţele umane nu trăiesc doar în lumea obiectivă, ci sunt, în mare măsură, la cheremul limbii particulare care a devenit mijlocul de expresie al societăţii lor. Vedem şi auzim cutare sau cutare lucru, trăim, adică, anume experienţe din pricina obişnuinţelor de limbaj ale comunităţii noastre. Elevul său, Whorf, merge mai departe, considerând că limbajul determină percepţia. El enunţă un nou principiu al relativităţii pornind de la legătura dintre limbaj şi gândire (mentalitate, viziune asupra lumii). Lumea fizică nu conduce la aceeaşi imagine a universului decât dacă fundamentul lingvistic este acelaşi ori similar. Sau poate fi „calibrat”. Potrivit ipotezei Sapir-Whorf, limbajul e un produs social şi sistemul lingvistic definit, în care suntem  crescuţi şi gândim din copilărie, influenţează maniera noastră de a percepe lumea înconjurătoare; datorită diferenţelor dintre sistemele lingvistice, care sunt oglindirea diferitelor medii în care aceste sisteme s-au născut, oamenii percep diferit lumea.

De la bănuiala (întărită controversat de o uriaşă bibliografie) că, între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns la aproape-certitudinea că noi, românii, suntem aşa cum suntem şi fiindcă vorbim româneşte. Expresia românească „a sta de vorbă” exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realităţi imuabile, ci interpretare şi propunere de variante. „A sta de vorbă” înseamnă a te opri în loc pentru a ţese vorbe pe marginea unei realităţi care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz şi cuvintelor să fie, să devină, să-şi excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificaţii noi. Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenţei, al solidarităţii sociale care uneşte indivizii locutori ai unei limbi; să spui „vorbeşte ca noi” înseamnă a spune „e unul de-ai noştri”.

Limba română e una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. În limba română, toate lucrurile acestei lumi sunt ori el, ori ea. Ele atrag în jurul lor contexte strict şi dezinvolt sexualizate. Lucrurile cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate de limba română cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au aşezat deja în tihna substantivului. Femininele au o greutate indiscutabilă, ele sunt apa vieţii verbalizate. Dar și rolul ambigenului în descrierea lumii româneşti este uimitor. Prin el, omul românesc, femeie sau bărbat, are (ar putea avea) acces la echilibru şi unitate. Cele două feţe ale ambigenului nu se neutralizează, ci se potenţează.

Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înţelegere, îngăduinţă, largă compasiune, trudă şi durere, cu răbdare şi rezistenţă, gata să-şi orânduiască resemnat puţinul. E înzestrat cu fineţe de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii şi ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărţuit într-o bogată nestare, în voia vânturilor şi a valurilor, în voia dorurilor, între cer şi pământ. Lucrarea şi aleanul îi sunt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amândouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-şi urmează neabătut ţelul. Nu gândeşte şi nu lucrează în perspectivă lungă (Constantin Rădulescu-Motru). Viaţa sa se petrece în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. El ştie că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca şi cum infinitivele lungi ar rândui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naşte şi renaşte oricând –atitudine profund feminină.

Diferenţele dintre limbi și lumile lor merită amănunţite, se pot extrage (sub)înţelesuri noi. Da, există atâtea lumi câte limbi sunt. Dar nici una dintre ele nu e toată lumea. Cunoașterea altor limbi e cu atât mai importantă.

Apărut în România literară 31/2024