sau un cititor.

E deja o banalitate enunţul că orice carte are nevoie de cititor, altminteri ea nu există. Potenţialităţile sale tac pe rafturi aşteptând să fie. Ca broscuţele din deşert care pot „trăi” încremenite în lutul uscat de secetă ani în şir, până vine ploaia să le citească postata de viaţă.

Ei bine, Moartea e o carte, iar Viaţa, cititorul ei. Ea, Moartea, există doar prin interpretările calme ori angoasate ale acestui cititor condamnat. Sigur că am putea şi răsturna ecuaţia: Viaţa e o carte citită de gândul morţii, valorată de el. Greutatea ei, în sensul semnificaţiilor pe care le poate primi, depinde de asumarea muritudinii ca partener lucid, activ al fiecărei zile care trece.