Pământul și comparația ațipită

Un fel de fabulă

„Pe lângă alte astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr,

pământul nostru doară-i o scârbă! Nici cât să chiorăști un șoarece…“

Mariu Chicoș Rostogan

Am descoperit de curând că Mariu Chicoș Rostogan avea dreptate. E nevoie să iau povestea „descoperirii” mele mai de departe pentru a se înțelege momentul de perplexitate pe care l-am trăit și ce morală am putut decupa.

Am scris în mai multe rânduri despre comparație ca excelent mijloc de cunoaștere. Ea presupune experiență acumulată, trecut, cântărire atentă. „Foloseşte când vrei să te explici comparaţia. Încolo nimic.” – le recomandă Camil Petrescu propriilor personaje în Patul lui Procust. Comparaţia are, din perspectivă umană, o profunzime superioară metaforei – punct final al comparaţiei, aceasta din urmă câştigă în eleganţă şi subtilitate, dar e lipsită de incandescenţa procesului în desfăşurare. Metafora afirmă, comparația propune, caută. Faţă în faţă cu datele unei realităţi care se refuză cunoaşterii absolute, omul gândind țese o rețea de conexiuni între toate fețele lumii: concrete ori abstracte, sentimente ori idei, însuflețite ori nu. Încercare orgolioasă a intelectului de a se armoniza prin cuvânt cu materia, de a-i dezvălui secreta unitate în diversitate. Comparaţia – „cumpăna gândirii” – nu închide, e un început continuu, o posibilitate, ea însăşi instabilă şi imprevizibilă. Ea propune antecedente, o istorie, un trecut, chiar dacă lacunare şi remaniabile. „Dibuirea” ei indefinită are valenţe retrospective, graţie trimiterii la un precedent presupus ca asimilat, şi prospective prin provizoratul ei. Are „cazier” intelectual şi o lungă disponibilitate pentru reveniri. Stare de cumpănă, tentând, ca în caietele eminesciene, „să devină cerc”, nedevenind vreodată, e definiţia cunoaşterii însăşi.

Comparația nu e niciodată definitivă, nici măcar în cazul celor consacrate, folosite reflex și confortabil în comunicarea cotidiană, uneori fără să se mai înțeleagă sensul originar. Sigur, albul e ca laptele, dar și ca zăpada, ca varul, „ca helgiu”. Deși fascinată de cuvinte, n-am întrebat-o pe bunica niciodată ce e aia helgi. Abia de curând am descoperit că helgea e nume vechi pentru hermină și că în maghiară hölgy înseamnă doamnă (care purta, desigur, pe vremuri haină împodobită cu hermină). Negrul e ca tăciunele, ca smoala, ca tuciul (câți mai știu ce e tuciul?). Prost ca noaptea m-a pus în încurcătură, căci noaptea, se știe, „e sfetnic bun”. Roșu ca sângele, dulce ca mierea, amar ca fierea. În aceste cazuri, nu e evaluare pe cont propriu, ci repetare mecanică a unei vechi, asumate evaluări, devenită stereotipie.

Singura noastră relație cu Pământul e aceea a efortului unidirecționat al cunoașterii. În absoluta indiferență a Pământului, l-am măsurat, l-am desenat cu hărți multă vreme fanteziste ori interesate (în cartea mea de geografie eurocentristă din anii 50, Sudanul, cu aproape 2 milioane de km², era nici cât o treime din Franța, cea cu 670 de mii de km²), cu meridiane și paralele; ne-am procurat, adică, iluzia că îl stăpânim. Dar acest Pământ rămâne o abstracțiune, cu nenumărate zone încă obscure, necercetate. Cu răspunsuri pe care le luăm drept legi când ele nu sunt decât aproximări contextuale, funcție de ceea ce știm sau vrem să spunem cu voce tare la un moment dat.

Comparația are, de aceea, nevoie de menținerea continuă în stare de alertă. Un fel de veghe latentă grație căreia ce știai la un moment dat să poată fi updatat, reconsiderat, completat cu ceea ce creierul a acumulat între timp. Viziunea ta asupra lumii doar așa poate fi mai aproape de un adevăr al lucrurilor care să te ajute să nu rătăcești. Departe și aproape, mare sau mic nu sunt niciodată definitive, ci schimbătoare în relație cu mereu alte „realități”. Cred în continuare că totul depinde de tot, dar nu într-o perspectivă fatalistă, ci în una deschisă la remanieri, la recântăriri.

În copilărie, îmi plăcea să răsfoiesc la nesfârșit o veche carte de astronomie, un Atlas la fel de vechi și uriașa colecție de reviste a tatei, Ştiinţe şi călătorii cred că se numea. Două volume pe care abia le puteam ţine în braţe. Citeam despre galaxii, stele, planete. Ocolul pământului în 80 de zile și O călătorie spre centrul Pământului condimentau cunoștințele mele in progress despre Univers. Care Univers era mare și devenea tot mai mare pe măsură ce adăugam detalii despre constelații.

Știam, firește, că Pământul e mare, dar asta nu mă împiedica să recurg la nevoie la un joc al minții extrem de liniștitor. În copilărie, dar și în pre-adolescenţă stăteam seara ore întregi în grădină, pe o pătură întinsă pe un braț de fân, şi priveam cerul. De câte ori eram mâhnită de ceva, rănită de vreo nedreptate, priveam adâncul cerului cu stele. După o vreme, reuşeam să mă chiar mut acolo, pe o stea, şi să privesc înapoi, spre Pământ. Ei bine, Pământul nu era mai mare decât o minge, ţara, oraşul, grădina mea erau minuscule, eu abia de mă zăream, iar supărarea pur şi simplu nu mai exista! Am folosit exerciţiul ăsta toată viaţa şi a funcţionat. L-am numit Jocul de-a „lungul nasului”... E mereu şi o doză de infatuare în a crede că suferinţa ta e uriaşă.

Știam, așadar, că Pământul e mare. Cu mintea de atunci și în condițiile tehnologice ale acelor ani, aveam și dovezi. Mergeam periodic în vizită la bunica din partea mamei, la Nocrich. Cu mocănița. În 1898, se inaugurase calea ferată îngustă Sighișoara-Sibiu, deocamdată cu cei 48 de kilometri până la Agnita. În 1910, se adăugau încă 62 km, până la Sibiu. Trenul traversa târgul copilăriei mele printre mașini, trăsuri/căruțe și pietoni, aceștia nu de puține ori căzând victimă trecerii sale. În 1965, linia dintre Sighișoara și Agnita a fost închisă și apoi demontată: pante abrupte, curbe strânse. Se scot și șinele din Agnita, gara fiind dusă în afara orașului. „Mocăniţa” trecea prin centrul târgului meu şi era un personaj familiar, chiar dacă ușor spăimos. Distanța de 26 de km până la Nocrich se parcurgea în mai mult de două ore și jumătate. Mocănița se oprea pufăind făloasă în fiecare stație/gară și nu se grăbea să plece mai departe. Duminicile, sătenii aveau loc de întâlnire la gară. Îmbrăcați de sărbătoare, priveau călătorii, schimbau vești. Trenul mergea cu vreo 10 km pe oră. M-am gândit mai târziu că, dacă un om face pe jos, în pas lejer, 6 km pe oră, în vreo 4 ore puteam ajunge și pe jos la bunica. Gluma cu cei doi care pleacă la Sibiu, unul cu mocănița, celălalt, pe jos, „fiindcă se grăbea”, nu era chiar glumă. Oricum, cu ochii copilului care eram, toate erau mari. Dealul Steinburg îmi părea un munte, iar strada mare mi se părea lungă și misterioasă. Plimbările de duminică, pe strada principală, erau paşi de dans în întâmpinarea şi acceptarea ritualică a celorlalţi. Îmbrăcaţi frumos, eram pe jumătate şi de bunăvoie străini şi ne puteam reînnoi cunoştinţa prin trecerile repetate unul pe lângă celălalt, prin privirea proaspătă, de re-punere în contact, a atmosferei duminicale. Un soi de re-start al mecanismului comunitar în stare să şteargă eventualele tensiuni/erori din cursul săptămânii. Strada era un spaţiu de enunţare privilegiat, la ţesătura căruia migălea fiecare locuitor al târgului.

Pământul a rămas mare o bucată de vreme. Nu chiar ca pe vremea corăbiilor care aveau nevoie de săptămâni și luni să străbată oceanele, nici ca în vremea scrisorilor care călătoreau multe zile spre destinatar. Câteodată, în mod straniu, distanțele se lungeau. Noi, oamenii, măsurăm mereu cu spațiu și timp necesar pentru parcurgerea acestuia. Dacă, acum 40 de ani, drumul până la București se făcea în 8 ore, în mod straniu, acum 25 de ani trenul se târa împiedicat vreo 11. Semn că veacul înaintează, dar nu cu toate acareturile sale cu aceeași viteză.

Distanțele se schimbă o dată cu cel care le gândește și cu instrumentele pe care le are pentru a le măsura/parcurge. Dar intervine, complice, și comparația ațipită, care nu-și mai aduce la zi uneltele. Deunăzi, am căutat pe Google, pentru o cunoștință, detalii despre drumul de la Cluj la Tokyo, cu avionul: ruta de zbor: 8.890,47 km, 10 ore și 57 de minute. Absolut întâmplător, am văzut în aceeași zi un documentar BBC despre Pământ cu o secțiune arătându-i colorat straturile. Raza medie a Pământului 6.371 km. Cum știam deja de vreo 65 de ani. Dar, ia stai! Raza Pământului e mai mică decât distanța Cluj-Tokyo!? Cum se poate? Adică, dacă mi-aș pune mintea și aș avea avionul potrivit, în loc să merg la Tokyo aș putea merge până în centrul Pământului în vreo 8 ore??!! Ei, drăcie! Așadar, Mariu Chicoș avea dreptate, Pământul nostru „doară-i o scârbă”! Nici cât să chiorăști un șoarece, fie el și cosmic. După câteva secunde de perplexitate aproape poetică, am înțeles încă o dată că nu aflasem nimic cu adevărat nou, dar că, apelând la o comparație nouă, am fost silită să văd altfel lucrurile. Începusem să mă îngrijorez că încăpem pe o planetă cât o scârbă 8 miliarde de „muști de-o zi”. Și că ne războim și ne urâm cu atâta sârg și cu atâta nesăbuință. Cum bine spune Yuval Noah Harari, suntem în goană după senzații tari, omul de azi e/își dorește să fie excited, nu mai are deprinderea plictisului, a răgazului lăsat minții să contemple lumea, să lege un gând de altul. Sub amenințări de catastrofe mondiale, omul crede năuc și speriat orice și pe oricine promite soluții fermecate, fără a mai cerceta. Mă întrebam altă dată, cum am putea deprinde efortul de a gândi lumea cu mintea proprie, de a ieși din mutonier și mimetism?

Ca să readuc lucrurile la o perspectivă pașnică, am ieșit în balcon și mi-am aruncat privirea spre dealurile Clujului, punctele mele de reper. Erau tot departe și se îndepărtează pe măsură ce anii mei se adună. Seara, am privit cerul, cu Luna însoțită de Venus. Și ele păreau la locul lor, deși, spun cosmologii, Luna dă semne de îndepărtare de Pământ.

Pământul, marele, rămâne o abstracțiune, ca și cum nu despre noi e vorba. Fără a gândi Pământul în întregul său, ci lucrând pe pământuri izolate în goana după supraviețuire ori după profit, relația noastră cu el e aceea dintre prădător și pradă. Raportarea existenței noastre cotidiene la Pământ e rarisimă. Procentul din populația globului care îi cunoaște biografia e infim. Iar cunoștințele despre el nu fac parte firesc din hrana cotidiană a minții, deși ar fi un mijloc de apropiere, de descoperire a unor temeiuri comune. Într-un Dialog despre natura umană, purtat de Boris Cyrulnik și Edgar Morin (Spandugino, 2021), unitatea și diversitatea umană sunt văzute ca parteneri obligatorii într-o viziune viabilă asupra umanității. Existența nebănuit de multelor posibilități de „diversitate individuală, culturală și de limbă” pune în dificultate proiectele de excesivă unificare centralizată, „solidaritatea se destramă și dă naștere singurătății și disperării”.

Din perspectiva comparației ațipite, cred că e utilă revenirea periodică la cartea celor doi cercetători englezi, David Graeber și David Wengrow, The Dawn of Everything: A New History of Humanity. Punctul lor de plecare e o întrebare oarecum șocantă: dar dacă nimic din ceea ce știm azi nu e adevărat? Cu argumente antropologice și arheologice, încearcă să demonstreze că nu există o singură formă originară a societății umane și că multe teorii istorice sunt datorate moștenirii unor dogme filosofice. Deocamdată, rețin ideea de fundal, aceea a ușurinței cu care se preiau reguli și legi care nu sunt decât povești (adesea interesate) din epoci trecute. Și cât de greu se desprind oamenii din chingile lor. Încremenirea cu pricina se datorează, în mare măsură, comodității, lenei de a te informa, tot mai firavei curiozități intelectuale. Cunoașterea umană e în creștere, dar, dacă nu se refac periodic conexiunile, socoteala se sparge, vorba lui Eminescu.