Se întoarce visul cu noaptea pustie. Eu în mijlocul oraşului, singură. Încercări repetate şi repetat eşuate de a ajunge acasă – totul are ceva cald/ameninţător, un miros de animal hăituit, de lucruri bine ştiute, dar de neştiut. Ştiu, net, că am mai văzut toate astea, că nu-s „adevărate”, dar realitatea lor e, cumva, pipăibilă. Toate miresmele îmi sunt familiare până la greaţă. Paşii îmi răsună pe caldarâm, îi aud, îi simt cu un fior, mă ştiu urmărită, încolţită, întorc brusc capul şi atunci o văd – cupola înaltă, grea, jumătatea de sferă a catedralei, luminată de jos, cu o lumină verzuie, de mlaştină rece, se înalţă la un singur pas lângă mine, tăcută, insinuantă, strivitoare. Turnul bisericii săseşti de-acasă îmi apare în vis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia şi cu o duioşie/înduioşare de ceva pentru totdeauna pierdut. Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinţi, de locul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele, cântă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră, intră în componenţa orelor mele. Nu au nimic de sărbătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitare decât în subsidiar...

Locul acesta e străin, o stradă în pantă suitoare în faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă împiedic, ajung în fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sunt sus, e o prăpastie dreaptă în faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zâmbet ironic în colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori în filme şi albume. Uneori îşi schimbă înfăţişarea într-un joc misterios, e când mănunchi de cupole înalte, ţuguiate, săltăreţe, când adunare de cupole rotunde, sfătoase, când răsucire de şerpi coloraţi – râd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Îmi place aroganţa lor, tot aşa cum îmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi pătate ici colo de verdele vreunei iedere. Îmi par munţi trucaţi, încropiţi de mâna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine în acelaşi timp. Pline de zvonuri despre alte lumi ale mele. Alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă.

Mă întorc la casa mea adevărată. E veche, are ziduri groase, ca de cetate, bolţi, unghere. E o harababură înspăimântătoare în toate încăperile. Voi sta în balcon până se face rânduială. E frig, se înserează. Încropesc un adăpost. Pantofiorii cei roz încep să scâncească. Caut printre zdrenţele din balcon şi improvizez un scutec. Copilaşul plânge, e mic, de-o şchioapă, roz şi transparent. Frigul se înteţeşte, căutăm un adăpost mai bun sub un pod de piatră. Pare mai bine apărat, ne putem aşeza cu toţii. Hainele ni-s ude. Tata şi le schimbă cu nişte haine albe de hârtie. Copilul se ridică şi scotoceşte în maldărul de hârtii foşnitoare, uscate. Scutecul e murdar şi ud. Găseşte o filă îngălbenită, moale, cu nişte hieroglife înscrise de-a curmezişul. Mă uit pe fereastra casei vechi, apele cresc văzând cu ochii, sunt tulburi, alburii, clocotinde. Au ajuns la pervaz şi se strecoară înăuntru. Trebuie să plecăm. Suntem acum patru sau cinci. Ieşim pe strada pavată cu piatră de râu. Mai multe străzi în pantă uşoară ne îmbie cu praful lor cald, uscat. Rând pe rând, apa le invadează, vine spre noi în salturi calme, tăcute. Ne refugiem pe o piatră rotundă ca de moară. De jur împrejur, câmp cu ierburi înalte, verzi. Nu departe, o pădure deasă, întunecată. Din ea răsare Maria, sora mamei. A venit să ne arate cum se fabrică hârtia foşnitoare. Pe platou, văd acum un ins slăbănog, cu o mantie cenuşie pe umeri. Amestecă într-un ceaun uriaş de alamă. Îmi spune că poate pune orice, important e cu ce mişcări şi în ce ritm amesteci licoarea. Licoare?, mă mir. E o mâzgă fără culoare, fără miros. Am pus coji de nucă, pâine veche şi lapte, în rest nu trebuie să mai ştii. Ia în palme bulgări lipicioşi şi îi întinde rotindu-i deasupra capului ca pe foile de pizza, apoi aşază pieile moi pe gardul de nuiele , să se zvânte. Pipăi o foaie. E moale, plăcută, ca o piele de căprioară. Pe ea, da, se poate scrie.

Stau în prima bancă, am în faţă o piele gălbui, uscată. Trebuie să scriu un text despre puhoaiele de apă şi despre case care se surpă. Creionul se rupe, literele se şterg, pielea se sfâşie, timpul trece, nu voi reuşi să termin la timp, în jur e forfotă, se rup hârtii, zboară cocoloaşe în toate părţile. O iau de la început. Pielea e abia de o palmă, literele îmi ies mari, lăbărţate. Renunţ. Mi-e frig, nu mai vreau.

Un vis mic şi ascuţit mă trezeşte cu un fior – nu pot strânge plapuma prea tare în jurul meu fiindcă, ei, da, n-aş mai putea întoarce pagina… Iau pe umeri pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – le zic: „staţi că încă n-aţi citit-o” şi mă trezesc. Nu. Nu încă. Etajera nu mai e pe hol, unde tocmai o meşterisem din scânduri mirosind puternic a lemn. Laura îmi şopteşte: n-o poţi vedea, eşti într-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Dau un pas, un ceas înapoi, ea tot nu e, dar se re-întrupează treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii. Lucrurile există câtă vreme le ţii minte şi ţi le aminteşti, altminteri se pierd. În uitare.