Am făcut nu de mult un „inventar” al literaturii române din ultimele două secole. Am descoperit – în ciuda tuturor iluziilor sau în pas cu firescul lor – ceea ce ştiam deja: continuitate; absenţă, în durata lungă a istoriei literare, a rupturilor notabile, a golurilor; o apariţie de opere-de-reţinut-pe-raftul-de-sus de o uimitoare ritmicitate, indiferentă la răsturnările „istorice”; modificare periodică a paradigmei, dar şi o reluare, tot periodică, subterană, a unor teme, a celor „eterne”, deloc subţiate de acumularea deceniilor, secolelor. Tinerii vor, de fiecare dată, să scrie altfel. Sfârşesc, în cazurile fericite, scriind la fel. Adică expresiv şi memorabil, inteligent şi tensionat, aşezat şi crizic. Indiferent de varietatea şi ineditul formelor pe care le exaltă, dacă sunt în stare să câştige pariul cu limba română ca instrument de descriere nuanţată a lumii, istoria îi va aşeza la aceeaşi unică masă. Mă tem că nu s-a schimbat decât densitatea de cărţi de proză pe metru pătrat de posibil cititor. În interbelic ori în anii 60-70, când s-au scris aşa-numitele „mari romane” ale literaturii române, contestările, punerile la îndoială, excluderile din topuri ad-hoc erau, proporţional, la fel de multe. Oricum, tinereţea nu ţine neapărat de vârsta biologică, iar înţelepciunea nu e automat o calitate a bătrâneţii. De îmbătrânit, nu îmbătrânesc decât cei lăudaţi excesiv la ieşirea în arenă. Li se dă de înţeles că „au ajuns”, când ar trebui să le fie lăudat, cu entuziasm, dar şi cu îndoiala care lasă loc creşterilor viitoare, începutul drumului.

Şi o observaţie asupra căreia voi reveni pe larg cu altă ocazie: hulpav consumator de viziuni de-a gata, fie ele filme, reclame, lume virtuală, scriitorul de azi nu le mai poate concura decât aruncându-se în vârtej. Va trece, de aceea, prin faza mizerabilistă a denegării – totul îi „pute” în lume, în limbă, în scrisul predecesorilor. E o greaţă pozitivă, în cele din urmă, fiindcă ţine trează contradicţia, înfruntarea. Pasul următor e al secretării naturalist-onirice a propriilor date biografice/existenţiale în chiar miezul viziunilor străine. La optzeciştii livreşti şi ironici, că totul s-a scris era încă o constatare soft; oars combinatoria încântată de propriile performanţe putea ţine încă loc de spunere inedită, originală. Acum, scriitorul tânăr a ajuns la saţ, el face inventare abulice ale invaziei pe care o suportă/degustă şi abia de mai poate strecura icuri personalizate ale captivităţii sale cathoptrice.

Revenind: îndată după 1989, proza românească intră într-un con de umbră. Primplanul e ocupat de jurnalele detenţiilor şi de operele cenzurate. Editate acum, au în ele ceva senzaţional şi îngăduit, care le scade din forţa de a cutremura. Tot acum, se reeditează în tiraje de salon romanele deceniilor şapte şi opt, apărute atunci în tiraje de masă. Rezistenţa lor în timp se datorează ambiguităţii bogate la care recurgeau. Aveau în ele şi conjunctura, şi contextul. Foarte pe scurt, se poate observa că romanele de dinainte de 1989 sunt încărcate de mize sociale şi politice, interesate de Istoria mare şi de trecut, în stilul (parţial) esopic al realismului romanesc. Cele din primii ani de după ’89 sunt probe că proza nu se acomodează din mers deschiderii. Intimidată de nesfârşitele certuri canonice, de noile teze şi cenzuri, de etalonul est-etic aplicat abuziv şi fără nuanţă, continuă maniera parabolică, se refugiază în povestirea cu tâlc, atemporală, ori, cel mult, încearcă să se alinieze modei „sexului care vorbeşte”.

Aşa se face că deceniul 9, al doilea obsedant deceniu românesc, nu îşi găseşte degrabă oglinda potrivită. „Realitatea” sa nu e încă lucid digerată pentru a deveni materie romanescă. Lucrurile se schimbă după 2005-6. Scriitori din generaţii diferite aduc proza românească la zi. Cărţile mai vârstnicilor sunt construite pe o „opoziţie complementară” – posomorala cu accente groteşti-hilare a orizontului politic e contracarată cu un tratament erotico-senzual, din mai multe puncte de vedere „oprit” şi cu atât mai eficient. Totodată, subminând ori condimentând Politica respectiv Erosul, freamătă, insistent şi consistent, un al treilea palier, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Prozatorii care în 1989 erau adolescenţi sunt, adesea, hărţuiţi între ceea ce deprinseseră deja, crizic, traumatizant, din realitatea socială, politică şi culturală în care s-au format şi ceea ce lumea cea nouă le oferea dintr-o dată, derutându-i. Scrisul lor e de tranziţie, are nevoie să demonstreze, să tranşeze, traversează acomodări din mers, nu totdeauna line. În schimb, cei abia născuţi în preajma lui 1989 nu mai sunt marcaţi de datoria desprinderii de un anume trecut, au voci noi şi echilibrate, cu amintiri livreşti ori dezinvolt personalizate despre comunism şi cu o adaptare sigură, firească la un alt fel de lume.

Dacă proza optzecistă era încadrabilă unei direcţii pe care am numit-o homeopatică – tratamentul fabulatoriu încerca o „vindecare” a cenuşiului cotidian prin recurs la doze infinitezimale de cenuşiu cotidian –, proza ultimilor ani e, mai degrabă, subsumabilă unei direcţii alopatice. Constat o anume aplecare a ultimului deceniu, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate. Romanul „istoric” îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată, „măsluită” în sensul larg pe care îl comportă orice interpretare), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, nu cu totul străină de practica detectivistică. Întoarcerea şi fuga se întâmplă în aceste romane în spaţiu (locul-cel-larg, gândit, inevitabil, cu o jumătate de gând, căci simţurile înşală de îndată ce privim dincolo de lungimea braţului nostru întins) şi în loc (lumea-cea-mică a prejmei şi împrejurului). Mijlocul cel mai personalizat de descriere în toate aceste cărţi de re-locuire este comparaţia – ea înaintează, prin definiţie, exclusiv prin identificarea unor recurenţe. Presupune antecedente, o istorie, un trecut, chiar dacă lacunare şi remaniabile. Act cognitiv in progress, comparaţia are „cazier” intelectual şi o lungă disponibilitate pentru reveniri. Întoarcerea spre un trecut aşezat şi calm (cel puţin din perspectiva noastră!!) nu e decât firească în epoci de posomorâre a orizontului, de opacizare a viitorului. Există astăzi o aşteptare vastă pentru lucruri mai puţin aspre, mai puţin colţuroase, mai puţin problematice decât realitatea şi ficţiunea ei din ultima vreme.

În anii ’80, „desantiştii” supun şi erosul/sexul unor lentile umanizate până la derizoriu. Cotidianul iese la rampă şi aduce cu el şi măruntele probleme călduţ-viscerale ale relaţiei dintre sexe. Marii prozatori ştiu să descrie viaţa măruntă şi colcăitoare a omului obişnuit extinzând expresivitatea joasă şi memorabilă şi asupra trupului. Deşi conştient de sine, sexul nu vorbeşte încă. Supus altor interdicţii, pudic, stă pitit după cuvinte îngăduite. Ca în filmele de epocă, lumina se stinge de îndată ce protagoniştii se sărută insinuând prelungiri înlănţuite, iar aparatul de privit îşi întoarce capul. Azi, toate libertăţile simţurilor au fost experimentate, a fost citit şi conspectat Miller cu nesăţiosul său Sexus, dar şi alţi autori ai visceralităţii grăitoare, în registre dintre cele mai variate. Au fost contabilizate reacţiile cărnii eliberate de ameninţarea multiseculară a păcatului. Sexul a răzbit la lumina zilei. În doze diferite, de la caz la caz, el „vorbeşte” acum la prozatori de toate vârstele. Ieşirea din ipocrizie are nenumărate urmări, dar nu aduce cu sine efectele scontate. Abia sesizabilă, o gesticulaţie anti-sex se instalează deja în sub-textele contemporane, mai ales la tineri, pentru care sexul eliberat e de ordinul firescului şi nu mai poate satisface el singur nevoia de liberă exprimare de sine.

În cazul unor jurnale/memorii/egografii, scrise din perspectiva autorului dispus să se confeseze cu „neruşinare”, dezinhibările sunt accentul nou cel mai evident, dar lucrurile nu se schimbă fundamental. Marea ficţiune are ambiţia de a crea lumi de forţa şi mărimea celei reale. Mica ficţiune a jurnalului, a memoriilor, a mărturiilor, a literaturii biografiste de toate felurile are ambiţia de a oferi ca lume nesigura de sine, prăpăstioasa viaţă a individului. A face literatură nu (mai) înseamnă a propune o nouă ordine alături sau deasupra celei reale, ci a înfrunta ne-ordinea, inconsistenţa, aleatoriul cu o nouă variantă de ne-ordine, inconsistenţă, aleatoriu, ca şi cum totul ar fi sub control. Cum ar spune Marcel Moreau, autorul de azi „se împarte între atracţia hăului şi fidelitatea faţă de balustrade”.

Perspectiva narativă se schimbă, ea poate fi ontologică ori psihologică, se pot introduce referinţe şocante, se poate apela la imprecizie, jocurile urzelii pot fi nenumărate, prefăcătoria abilă, se modifică detalii ale mecanismului epic, dar nu şi esenţa oricărei poveşti: cineva spune şi/sau arată ceva despre (alt)cineva. Lectura unui roman îţi acordă libertatea de a-i comenta pe toţi trei (autor, narator, personaj) ca pe nişte oameni/semeni şi te expune, dacă faci public comentariul tău, la receptarea – şi a ta – ca personaj care se spune de îndată ce formulează o frază despre. Caracterul rebusistic al romanului (în sensul pe care-l conferă Booth termenului) se revarsă dincolo de coperte, invadează lumea şi nu arareori poate fi arbiter existentiae. Uneori, lectura e confidenţială. Dacă în cazul unui roman „pur”, convenţia nu e încălcată, temele şi partiturile fiind lăsate în seama personajelor, fie ele oricât de fidele/aservite viziunii auctoriale, iar contractul de lectură a specificat net „minciuna romanescă” – acolo am convenit că nu despre autor este vorba, ci dinspre el –, în cazul prozei confesive care îşi spune roman, în care eul narator are datele de stare civilă şi semnalmentele publice ale autorului, convenţia e nesocotită. Cum am mai spus, acest prozator nu mai minte. Sau pretinde că nu mai minte. Iar cititorul e prins la mijloc, blocat între enunţuri contradictorii şi obligat să... tacă..