O dată cu Uşa interzisă, Gabriel Liiceanu şi-a modificat modul de abordare a lumii. Până atunci, chiar şi în Jurnalul de la Păltiniş, se menţinuse în zona înaltă, rarefiată şi oarecum străină a lucrurilor mari. Tobă de carte, scria secondat de martori grei şi le urma paşii cu o privire aţintită şi lacomă, însă cuminte, fără a le contraria sistemul. Era, adică, un fizician lucrând după normele relativităţii lărgite, ondulându-şi geometric enunţul funcţie de Gândirea pe care tocmai o frecventase conştiincios. Trecând pragul celor 50 de ani, se întoarce spre sine („Tot ce contează este să gândeşti pe cont propriu”) şi scrutează lumea lucrurilor mici, a interiorului său misterios şi neaşteptat de imprevizibil. Cu instrumentele mecanicii cuantice, descoperă forfota frenetică a unor euri puţin dispuse să asculte de sticloase legi eterne. Jurnalele sale (cel mai nou: Întâlnire cu un necunoscut) pot fi subsumate universului elegant al cercetătorilor fizicii moderne, cei care caută „legea totului”, sperând să împace ştiinţa străină acumulată din afară cu ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare şi, da, necunoscute. Ceea ce atrage mai ales în paginile sale e dansul acesta al stringurilor, aş zice, surprinzător pentru sine şi pentru cititor, deopotrivă. Jocul infinitezimal al umorilor, declaraţiile de autonomie ale unui trup în crepuscul, perversităţile minţii exersând uitări care s-o îmbrâncească cât mai aproape de adevărul propriu sunt ingrediente combinate cu o eleganţă alintată şi cu abia ţinută în frâu disperare. Fragmentul este calea aleasă şi nici nu putea fi alta. Doldora de corzi bulucite în căutarea unui sens unic şi împlinit, Liiceanu le înmănunchează într-o ordine aproximativă, volum după volum, cu răsuflarea tăiată, căci în orice clipă ele ar putea desena engrama ultimă, definitorie, sau zădărnicia. Pentru Andrei Pleşu,cel din Jurnalul de la Tescani, fragmentul reflectă „procedura intimă a gândirii.” Gândim intermitent. Intermitenţa nu e numai „condiţia gândirii, dar şi igiena ei, ritmul ei real în planul omenescului.” Gabriel Liiceanu(Cearta cu filosofia) vorbeşte, apropo de scrierea filosofică adevărată, dar trimiţând, în fond, şi la orice scriere ivită dintr-un exerciţiu de luciditate,despre scris ca „diagramă a unei rătăciri în spaţiul gândirii: pentru că un gând nu se derulează niciodată într-o impecabilă linearitate.” Gândirea fiind fatal fragmentară, „singurul comportament onest” rămâne: „a scrie fragmentar în orizontul unei singure idei.” Aş spune imediat că jurnalele sale respectă cerinţa orizontului unificator. Fiecare fragment conţine o didactică elegantă, are un rost şi un schepsis. O învăţătură care poate fi transmisă în formulări rafinate şi nu de puţine ori oraculare. Cel care se învaţă din fărâme, deprinzând Citirea în lucruri mărunte, presimte (şi pe urmele unui Dragomir, să zicem) că oricând se pot ivi, dacă nu încheieri rotunde, măcar reuniuni de sens („Scriu dintr-o anumită nevoie de coerenţă cu mine însumi”). Fragmentele sunt ordonate în perfectă stare de veghe („cei mai mulţi oameni folosesc cuvintele ca şi cum ar vorbi în somn. Doar puţini le folosesc treji fiind”). Aventura scrisului ca escavare este descrisă repetat cu o artă a suspansului bine stăpânită: „Faptul uluitor al scrisului este că el explicitează, articulând-o, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care eu nu sunt conştient până în clipa scrisului” (Uşa interzisă); „În fiecare dimineaţă îmi pândesc eul să văd în ce stare e şi încep cu el negocierile pentru ziua care e-n curs. De obicei, eu sunt cel care pierde” (Întâlnire cu un necunoscut).